The Guardian publică o recenzie pentru „Big Girls Don’t Cry”, drama de coming-of-age scrisă și regizată de Paloma Schneideman, potrivit cronicii de film semnate de publicație. Filmul urmărește, în vara anului 2006, o adolescentă de 14 ani din ruralul Noii Zeelande care încearcă să se definească, iar pelicula este prima producție realizată sub egida cursului de film condus de Jane Campion, A Wave in the Ocean.
Protagonista este Sid, interpretată de Ani Palmer. În șase săptămâni de vacanță, ea petrece timp cu Lana, jucată de Beatrix Rain Wolfe, și cu Stevie, jucată de Sophia Kirkwood Smith, participă la petreceri în case, consumă alcool pe ascuns și are interacțiuni stângace cu băieții. Tatăl ei, Leo, este interpretat de Noah Taylor, iar cea mai bună prietenă a lui Sid este Tia, interpretată de Ngātaitangirua Hita, cu care relația este tensionată.
Recenzia descrie o narațiune construită din momente mici: Sid bea bere prin shotgun, fumează marijuana pentru prima dată, se uită în oglindă sau stă de vorbă cu prietenii. O parte a poveștii are loc online, în chat-uri dubioase unde adolescenta se preface că este altcineva, gest care capătă consecințe în viața reală și ilustrează riscurile internetului la începutul anilor 2000. Filmul abordează și procesul prin care Sid își asumă orientarea, însă în mod subtil.
Din punct de vedere estetic, „Big Girls Don’t Cry” este prezentat ca o lucrare cu o paletă cromatică de toamnă și un montaj intuitiv. Directorul de imagine María Inés Manchego construiește cadre atent compuse ale obiectelor și spațiilor cotidiene, iar scenele domestice apar îngrijite, fără efect de exhibiție. Performanțele sunt evidențiate ca fiind puternice și stratificate, în special cea a lui Ani Palmer, descrisă ca reținută și totuși emoțională, capabilă să sugereze o persoană în plină schimbare.
Cronica plasează filmul în tradiția poveștilor despre trecerea de la copilărie la maturitate, alături de titluri precum „The 400 Blows”, „Rebel Without a Cause”, „Fish Tank”, „My Brilliant Career”, „Somersault” și „The Chronology of Water”. Schneideman evită didactismul, iar povestea rămâne deschisă, cu senzația că acțiunea continuă dincolo de ultima imagine, similar cu alte drame de coming-of-age apreciate pentru ambiguitatea lor.
