În decembrie anul trecut, frontmanul formației Geese, Cameron Winter, a susținut la Carnegie Hall un recital restrâns, cu material solo. Concertul a fost filmat de Paul Thomas Anderson, cu ajutorul coproducătorului Benny Safdie, și a devenit filmul-concert „Cameron Winter at Carnegie Hall”. Muzicianul avea 23 de ani și venea după un an transformator care i-a adus lui și trupei sale recunoaștere internațională.
Potrivit Slant Magazine, materialul este un film-concert concis și direct, care pune în prim-plan relația dintre interpret și sală, o legătură descrisă ca fiind de o semnificație istorică. Sala a rezistat modernizărilor spectaculoase ale spațiilor principale, în timp ce compozițiile eclectice ale muzicianului din generația Z și vocea aspră, cu inflexiuni twang, par a aparține unei alte epoci. Textura grosieră a fotografiei pe 35 mm și 16 mm conferă impresia unui material de arhivă dintr-un concert de acum 50 de ani, în ciuda scanerelor digitale de bilete din momentele de deschidere.
Arhitectura ornată a Carnegie Hall, combinată cu un auditoriu relativ mic, oferă încăperii un sentiment simultan de măreție și intimitate, potrivit naturii prestației lui Winter. Aranjamentele pentru pian simplifică orchestrația pieselor într-o manieră mai apropiată de singer-songwriter, însă muzicianul contracarează minimalismul printr-un atac agresiv și în cascadă pe clape, iar vocea sa este suficient de puternică pentru a umple sala fără artificii suplimentare. Anderson recunoaște forța prestației lăsând camera să insiste, în marea majoritate a filmului, pe prim-planuri cu Winter la pian.
Regizorul păstrează totuși loc pentru detalii vizuale evocatoare. Schimbările subtile de lumină dau fluiditate unui spectacol în mare parte staționar, iar un prim-plan întâmplător cu o lumină de plafon care se aprinde evocă o floare care înflorește și face sala să pară un organism viu. Un plan remarcabil pătrunde printr-o ușă de culise și se oprește pe fața lui Winter, întoarsă ușor de la public, după care cadrul se clatină și se așază într-o compoziție ceva mai bună. Anderson cultivă momente brute, cu zoom-uri tremurate și tranziții imperfecte. După montajul de deschidere, camera pătrunde printr-o deschidere care pare un orificiu în perete, din spatele scenei, dezvăluind pianul și auditoriul gol, apoi un match cut, în care aparatul pare ușor deplasat între cadre, arată sala brusc plină, iar Winter se apropie de pian fără o declarație introductivă. Unghiul cu orificiu revine de mai multe ori, iar privirea asupra publicului rămâne voyeuristă: spectatorii apar rar, ca forme abstracte în întuneric, iar un plan care parcurge balconul îi surprinde în siluetă pe fondul holurilor de ieșire, asemănător cu un rând de ferestre de apartament.
Filmul este comparat în recenzie cu „Junun” din 2015, realizat de Anderson cu o cameră Blackmagic Pocket Cinema Camera, atunci când o serie de factori l-au obligat să renunțe la control. „Cameron Winter at Carnegie Hall” i-a permis regizorului să revină la un documentar muzical cu mai mult control asupra mediului și a instrumentelor, păstrând spontaneitatea. Prezența lui Anderson în spatele camerei nu eclipsează niciodată prezența lui Winter în fața ei, iar fiecare decizie formală contribuie la apropierea privitorului de tânărul interpret. La final, impresia este că artistul a fost inaugurat în rândul muzicienilor iconici. Lungmetrajul are 72 de minute, distribuitor Janus Films, anul 2026 și a fost prezentat la New York Film Festival.
