Potrivit Cinemagia, „The Hunger Games: Sunrise on the Reaping” oferă publicului fidel al francizei o nouă perspectivă asupra unui teritoriu familiar, însă familiaritatea cu finalul anulează parte din tensiune. Filmul nu se urmărește ca o versiune live-action a lui „Vaiana”, unde povestea cunoscută este livrată cadru cu cadru, iar în Hollywood-ul actual reticent la riscuri creative, faptul că lucrurile nu sunt chiar la fel este citit ca o calitate suficientă.
Recenzia subliniază că producția arată spectaculos și păstrează tensiunea, deși unele morți din arenă apar repetitive. Cel mai mare merit al prequelului, regizat de Francis Lawrence la a cincea contribuție în franciză, este distribuția lui Joseph Zada în rolul protagonistului. Australianul, văzut între timp și în „East of Eden”, era necunoscut când a primit rolul lui Haymitch și impresionează prin anvergură interpretativă, fiind credibil atât în secvențele de acțiune, cât și în cele dramatice, cu o intonație apropiată de cea a lui Woody Harrelson.
Problema centrală rămâne lipsa de surpriză. Se știe că Haymitch câștigă și că va plăti un preț personal pentru sfidarea Capitoliului și a președintelui Snow, interpretat de Ralph Fiennes cu accente din rolul său de Voldemort. Se știe totodată că toți participanții la cea de-a 50-a ediție a Jocurilor mor, cu o singură excepție. Această cunoaștere reduce puterea dramatică și face spectatorul reticent să investească emoțional, mutând întrebarea de la ce se întâmplă la când și cum se întâmplă.
Vizualizarea unor versiuni tinere ale personajelor cunoscute din tetralogia originală și a primelor lor interacțiuni este descrisă ca insuficient stimulantă. Din punct de vedere al ambiției scenariului, filmul se reduce la completarea unor lacune dintr-o poveste deja cunoscută, fără a crea una nouă. Cu o durată de 158 de minute, recenzia se întreabă câți spectatori vor simți că au primit suficient pentru timpul investit, în ciuda aspectelor tehnice ireproșabile, a scenelor emoționante și a interpretărilor bune.
Într-o perspectivă mai largă, textul reamintește meritul cărților lui Suzanne Collins de a explica totalitarismul pentru generații tinere și atribuie prequelului meritul de a arăta diferența dintre ceea ce trăiește cineva și ceea ce i se arată altora din experiența personală. Filmul ilustrează, de asemenea, cât de departe de realitate sunt reality show-urile precum „Asia Express”, unde participanții cred că dețin controlul, în timp ce producătorii controlează în exclusivitate ce se întâmplă pe teren și ce văd telespectatorii.













