Potrivit Cineuropa, regizorul Pablo Maqueda vorbește despre „Caro Nanni”, al treilea său lungmetraj după „Dear Werner (Walking on Cinema)” și „Girl Unknown”. Filmul este prezentat în secțiunea Xaloc a celei de-a 41-a ediții a „Mostra de València” și va fi ulterior proiectat la „Torino Film Festival”, urmând să fie lansat în Spania pe 15 ianuarie de Filmin.
Maqueda explică legătura pe care o vede între Werner Herzog și Nanni Moretti, cei doi autori care îl ghidează. Pentru el, amândoi creează fără frică, cu libertate absolută și cu curajul de a rămâne fideli propriei voci, fără să țină cont de părerea celorlalți. În cazul lui Herzog, spune el, este vorba despre a duce spectatorul în cele mai îndepărtate zone ale sufletului uman, iar în cazul lui Moretti despre a pătrunde în suflet și a ghida spre ironie, umanism și capacitatea de a râde de sine. Regizorul speră că ceva din amândoi s-a transmis în munca sa.
Abordarea filmului a fost una de echipă. Maqueda spune că își dorește să lucreze ca Mike Leigh, cu o trupă stabilă, asemenea unei companii de teatru, și de aceea revine cu aceleași echipe. Pentru „Caro Nanni” a trebuit să-i convingă să vină în Italia, să filmeze în timpul Ferragosto la 50 de grade, să întreprindă un road movie complicat, să parcurgă opt sau zece ore cu mașina pentru a ajunge la locație și a prinde magic hour, să doarmă trei ore, să se ridice pentru răsărit, să urce pe un vulcan precum Stromboli sau să călătorească cu toată echipa în Insulele Eoliene. Echipa a fost la fel de dornică să urmeze urmele lui Moretti și apare în fața camerei, la fel de mult protagonista filmului ca și el.
Despre ce învață cinema-ul, Maqueda spune că ne învață să privim lumea altfel, să ne punem în pielea celorlalți și să ne înțelegem mai bine. În același timp, creează așteptări nerealiste, pentru că cei care iubesc profund filmul au uneori credința absurdă că viața ar trebui să semene cu filmele. Viața nu are montaj, nu are coloană sonoră și cu siguranță nu are final fericit.
Reacția celor abordați a fost de uimire. Atât actrița Margherita Buy, cât și regizoarea Isabel Coixet, alături de mulți alții implicați în proces, au fost surprinși de propunerea extremă: să intre în pielea unui cineast încă în viață, să se îmbrace ca el, să meargă în aceleași locuri, chiar să învețe să danseze bachata, să vorbească italiană sau să joace polo pe apă. Spiritul jucăuș al Italiei din 1993, surprins în „Dear Diary”, a fost un far de-a lungul procesului.
Maqueda vede proiectul ca pe o serie, o succesiune de documentare care să însoțească cariera sa, asemenea filmelor cu Antoine Doinel ale lui François Truffaut, în care Jean-Pierre Léaud creștea sub cameră. „Filmele sunt scrisori către viitor”, spune el, citându-l pe Jonas Mekas. În timp ce „Dear Werner” arăta cine era în treizeci de ani, vulnerabil și în căutarea sa ca regizor, „Caro Nanni” își ia în derâdere vulnerabilitățile din criza de la mijlocul vieții.
Călătoria prin Italia a schimbat ceva la el. La fel cum Moretti și-a exorcizat frica, angoasa și anxietatea că i-ar putea muri fiul, cu „Caro Nanni” a încercat să exorcizeze ideea că trebuie să fii adevărat cu tine însuți. Urmând pașii cuiva, drumul poate duce și departe de acea persoană, oricât ai încerca să pătrunzi sub pielea ei, chiar până la mimicrie extremă.
