Festivalul de Film de la New York 2026 a avut, potrivit cronicii publicate de RogerEbert.com, unul dintre cele mai solide programe din ultimii ani. Autorul a văzut doar câteva titluri în săptămâna petrecută în fața cinematografului Walter Reade, în ploaie și în timpul unui nor’easter. Godfrey Cheshire scrisese săptămâna trecută despre revenirea filmelor după perioada post-COVID. Multe titluri sunt repetiții din Cannes, TIFF, Veneția sau Locarno, dar în selecție apar și „Paper Tiger” al regizorului James Grey, „Fatherland” al lui Pawel Pawlikowski și o proiecție în 35 mm a lui „The Devils” de Ken Russell, reînviat, cu o intervenție a văduvei regizorului, Lisi Tribble.
Două filme abstracte, subiective, despre relația omului cu lumea au atras atenția. Primul, și mai bun, este „Bardi” al regizoarei Tala Hadid. Al doilea este „Heil Jupiter!” al regizorului Carlos Reygadas.
„Bardi” privește tradiția Tbourida, ritual secular la care participă generații de bărbați marocani. Bardi sunt călăreții de cai, antrenați din copilărie. Ritualul are rădăcini în tradiția de război și seamănă cu o combinație între dresaj și manual militar, cu grupuri care aleargă prin deșert în formație. Hadid a petrecut patru ani în comunitatea rurală marocană și amestecă documentarul cu ficțiunea. Sunt urmărite câteva personaje: un frate mai mare îngrijorat de abilitatea fratelui mai mic cu calul, un tată preocupat de transmiterea tradiției, o fată marocană care se opune rezistenței culturii față de învățarea meșteșugului și băiatul Walid, care descoperă o alergie la cai. Structura folosește capitole bazate pe cărți de joc.
Filmul are un ritm meditativ, cu prim-planuri pe mâini, cai, ochi. Uneori relaxarea pierde din impuls, iar capitolele nu corespund mereu schimbării de ton. Imaginile sunt însă remarcabile, atât peisajul marocan, cât și caii împodobiți și tinerii din comunitate. Hadid nu reduce Tbourida la o performanță arhaică de agresiune masculină, ci arată frăția și grija reciprocă dintre oameni și animale.
„Heil Jupiter!” este al șaselea film al regizorului mexican de avangardă Carlos Reygadas. Este o provocare buñueliană, filmată pe mai multe continente și în mai multe limbi, inclusiv o variantă inventată de spaniolă. Începe cu lumini neon și un scor static, apoi prezintă patru personaje — Milu, Said, Lina și Tzina — pe o insulă pustie. După o scenă sexuală, camera pătrunde în corpul lui Milu și trece, în stil „2001”, în dimensiuni alternative în care personajele suferă opresiunea statului. Sunt secvențe cu piloți de vânătoare, cu un polițist polonez care dă buzna în casa Tzinei, cu fabrici unde se taie picioare umane.
Sunt imagini cu procesul pentru vrăjitorie al Linei, cu o femeie trans care se dezbracă pentru o a patra intervenție de mărire a sânilor, cu nașterea unui purcel în prim-plan extrem. Reygadas atinge teme precum sentimentul anti-imigrant, homofobia și transfobia. Filmul durează 158 de minute și, deși ambițios, pare mai degrabă încurcat decât profund. Textul menționează și acuzațiile de agresiune din 2019 aduse regizorului, care colorează accentul pe vânătoarea de vrăjitoare și sexualitatea feminină.
