Potrivit No Film School, la 14 ani de la lansarea din octombrie 2012, „Argo” rămâne un exemplu pentru regizorii care lucrează cu narațiuni complexe și multi-gen. Articolul reia momentul în care Ben Affleck, actor foarte popular la acea vreme, a trecut la regie, fiind nemulțumit că nu primea filmele în care voia să joace, și a decis să le facă singur.
Filmul îl are în rolul principal pe Affleck, în rolul expertului CIA în exfiltrare Tony Mendez, care concepe un plan de salvare a șase diplomați americani ascunși la Teheran în timpul crizei ostaticilor din 1979. Misiunea presupune deghizarea grupului ca echipă de producție hollywoodiană care face location scouting pentru un fals rip-off după „Star Wars”. Publicația subliniază felul în care regizorul a transformat un eveniment real, considerat aproape de nefilmat, într-un studiu de caz despre ritm și echilibru tonal.
Echilibrul este construit între două lumi. Pe de o parte, secvențele din Hollywood, cu John Goodman în rolul machiorului John Chambers și Alan Arkin în rolul producătorului Lester Siegel, aduc un umor cinic și ușurează tonul. Pe de altă parte, Teheranul este prezentat ca un spațiu de teroare claustrofobică, cu violență de stradă și risc permanent pentru ostatici. Autorul notează că scenariul lui Chris Terrio și regia lui Affleck evită să cadă în satiră excesivă sau în horror geopolitic, folosind montajul paralel pentru a menține tensiunea în ambele planuri, culminând cu confruntarea dublă de la final între echipa care merge la birou și ostaticii care trec prin aeroport.
Un alt element care susține credibilitatea filmului este atenția adusă esteticii anilor 1970. Affleck și directorul de imagine Rodrigo Prieto au urmărit să obțină aspectul unui thriller pierdut, filmat la sfârșitul deceniului. O parte din material a fost filmată pe 35 mm, cu cadrele tăiate la jumătate în format 2-perf Techniscope pentru a crește granulația și a imita stocul clasic. Secvențele din Los Angeles au fost realizate cu tonuri calde, saturate și lentile anamorfe pentru a evoca glamour-ul Hollywood-ului clasic, în timp ce secvențele din Teheran folosesc texturi mai dure, camere la mână și palete reci, desaturate.
