Potrivit Senses of Cinema, eseul despre „Ici et Ailleurs” pornește de la neologismul misotodiman inventat de Jean-Luc Godard în „Le Gai savoir” (Joy of Learning, 1969) pentru a descrie o îmbinare între metodă și sentiment în raportul dintre imagine și sunet. Termenul rămâne vag și nu este reluat ulterior de Godard, dar publicația arată că el își găsește o aplicare practică în „Ici et Ailleurs” (Here and Elsewhere, 1976), primul film co-regizat de Godard și Anne-Marie Miéville.
Filmul este construit din resturile unui lungmetraj nefinalizat, „Jusqu’à la victoire” (Until Victory), realizat în Palestina în 1970 de colectivul Groupe Dziga Vertov, înființat de Godard și Jean-Pierre Gorin. Palestina devine „altundeva” în titlu, contrapusă cu imagini din Paris filmate între 1974 și 1975, situate ca „aici”. Nararea este asigurată prin comentarii audio ale celor doi autori, prezențe acousmatice care leagă secvențele disparate. Godard vorbește despre distanța temporală față de materialul palestinian, iar Miéville, care nu a participat la producția acelui material, oferă o privire mai obiectivă asupra intențiilor inițiale ale proiectului.
„Jusqu’à la victoire” a fost abandonat după epuizarea finanțării de la Liga Arabă și după evenimentele din Septembrie Negru, conflictul care a dus la înfrângerea Organizației pentru Eliberarea Palestinei de către armata iordaniană. Înfrângerea a costat viețile multora dintre cei filmați. Un intertitlu din „Ici et Ailleurs” notează simplu „ALMOST ALL THE ACTORS ARE DEAD”. Godard recunoaște că încrederea în principiile unei revoluții populare, așa cum erau prezentate de Mao Zedong, și propria înțelegere occidentală a revoluției l-au orbit în fața posibilității eșecului. În film apare și secvența cu calculatorul, unde anii 1789, 1968, 1936 și 1917 sunt adunați ca „valoare numerică” a imaginilor revoluționare, însoțită de mărturisirea că adăugarea speranței la vise ar fi putut strica socoteala.
Lucrarea este realizată în formatul de film-eseu pe care Godard îl folosise în „Deux ou trois choses que je sais d’elle” (1967) și continuă vizual direcția deschisă de „Numéro deux” (Number Two, 1975), co-scris de Miéville. Nu are o distribuție de staruri. „Aici” este reprezentat de un cuplu burghez parizian cu doi copii, care urmărește de pe canapea revoluția din depărtare. În camera de dining atârnă o reproducere a „Guernica” de Pablo Picasso, iar copiii colorează steaguri palestiniene cu creioane. Vocea lui Godard îl numește pe bărbat „revolutionary fool”, un milionar în imagini ale revoluției.
Intervenția centrală a filmului este autoexaminarea exotismului imaginilor palestiniene realizate pentru „Jusqu’à la victoire”. Spre final, o fetiță palestiniană apare printre dărâmături și recită un poem al lui Mahmoud Darwish, „I shall resist!”. Miéville întreabă de unde vine drama și răspunde că maniera de vorbire derivă mai degrabă din Revoluția Franceză decât din Palestina. Mai târziu, o tânără este prezentată declarând că își oferă fiul nenăscut cauzei. Miéville remarcă că se vede mereu cel regizat, niciodată cel care regizează, iar pe ecran negru se aude Godard cerându-i să-și ajusteze poziția capului. Miéville îl critică pentru alegerea unei tinere simpatizante, neînsărcinate, frumoase, care joacă rolul, și ajunge la afirmația că „este un pas scurt de la astfel de secrete la fascism”.













