Regizorul sud-coreean Lee Chang-dong, adesea umbrit de Bong Joon Ho și Park Chan-wook, rămâne unul dintre cei mai fini cineaști ai noii unde coreene, cu un stil marcat de nuanțe formale și atenție la detaliu. Conform Sight and Sound, publicat de BFI, momentul actual este potrivit pentru a-l redescoperi: lungmetrajul său mult așteptat „Possible Love” (2026) a obținut Leul de Argint la Festivalul de Film de la Veneția, rulează în cadrul celei de-a 70-a ediții a Festivalului de Film de la Londra al BFI și ajunge în cinematografele din Marea Britanie pe 23 octombrie.
Pentru cei care abia încep, „Burning” (2018) este cea mai accesibilă intrare în opera sa. Adaptare după povestirea „Barn Burning” a lui Haruki Murakami, filmul îl urmărește pe Lee Jong-su (Yoo Ah-in), un aspirant romancier din Seul, care reface legătura cu fosta colegă Shin Hae-mi (Jeon Jong-seo). Aceasta îl introduce pe Ben (Steven Yeun), un tânăr bogat și enigmatic. Pe măsură ce cei trei intră într-o orbită tensionată, suspiciunea lui Jong-su crește, mai ales după dispariția misterioasă a lui Hae-mi. Lee folosește punctul de vedere nesigur al protagonistului pentru un portret al tensiunii de clasă, culminând cu o secvență finală memorabilă.
„Burning” marchează și revenirea regizorului după o pauză de opt ani în care a fost pus pe lista neagră de guvernul sud-coreean pentru opiniile sale de stânga și opoziția percepută față de administrațiile conservatoare. Filmul conține și unul dintre cele mai hipnotice momente muzicale: Hae-mi, intoxicată, dansează semi-dezbrăcată pe „Générique”, piesă din coloana sonoră semnată de Miles Davis pentru „Lift to the Scaffold” (1958) al lui Louis Malle.
Preocuparea pentru decăderea psihologică a oamenilor sub represiune apare clar în al doilea lungmetraj, „Peppermint Candy” (1999). Pelicula începe cu sinuciderea lui Yeong-ho (Sul Kyung-gu) și se deplasează înapoi prin momentele care au dus la gest, folosind traiectoria sa de la soldat idealist la bărbat epuizat ca o oglindă a vinovăției naționale reprimate, cu răscoala din Gwangju în prim-plan. În „Possible Love”, a treia colaborare cu Sul, acesta joacă rolul lui Ho-seok, un muncitor concediat care se recuperează după o bătaie brutală primită de la agenți guvernamentali în timpul unui sit-in sindical.
Soția sa, Mi-ok (Jeon Do-yeon), acceptă propunerea documentaristei Ye-ji (Cho Yeo-jeong) de a transforma familia într-un subiect de film. Inițial gândit ca parte a unui proiect de refaceri ale episoadelor din „Dekalog” (1989) al lui Krzysztof Kieślowski, filmul dezvoltă tensiunea în două acte lente, care explodează în al treilea. Performanța centrală aparține lui Jeon Do-yeon, care navighează durerea interiorizată a lui Ho-seok, o prietenie cu Ye-ji și o atracție tăcută pentru soțul acesteia, Sang-woo (Zo In-sung).
Prima colaborare dintre cei doi, „Secret Sunshine” (2007), a adus lui Jeon premiul pentru cea mai bună actriță la Cannes, fiind prima coreeană laureată. Regizorul o prezintă ca pe o mamă care se luptă cu religia după răpirea și uciderea fiului. Este o confruntare nemiloasă cu limitele credinței și iertării. În jurul acestui film se află „Oasis” (2002), primul Leu de Argint al lui Lee, și „Poetry” (2010), ambele dedicate marginalilor: o poveste de dragoste între un fost deținut cu dizabilități de dezvoltare și o femeie cu paralizie cerebrală severă, respectiv o pacientă cu demență care urmează un curs de poezie.
Debutul, „Green Fish” (1997), rămâne cel mai convențional, o promisiune aspră a stilului ce avea să vină. Îl urmărește pe Mak-dong (Han Suk-kyu), un fost soldat atras de lumea interlopă într-un oraș în gentrificare, care se îndrăgostește de Mi-ae (Shim Hye-jin). Filmul a fost unul dintre primele zece la box office-ul sud-coreean al anului și poate fi văzut ca embrionul limbajului regizoral. „Possible Love” rulează în prezent la cea de-a 70-a ediție a Festivalului de Film de la Londra al BFI, înainte de lansarea în cinematografele din Marea Britanie pe 23 octombrie.
