Potrivit Sight and Sound, BFI, Ken Russell vorbea despre „The Devils” ca despre singurul său film politic. La momentul realizării, regizorul se declara catolic devotat și sigur pe credința sa și insista că nu făcuse un film pornografic. El amintea că lungmetrajul avusese binecuvântarea iezuiților și că, până în prezent, era predat la Universitatea Loyola din Chicago ca un bun film catolic. Pentru el, pelicula era despre spălarea creierului și despre preluarea puterii de către stat.
Filmul se întemeiază pe piesa „The Devils” de John Whiting și pe scrierile lui Aldous Huxley. Russell făcea referire la „The Devils of Loudun” al lui Huxley, care descrie în Franța secolului al XVII-lea criza provocată de dorința cardinalului Richelieu, a regelui și a apropiaților lor de a dărâma zidurile orașului Loudun. Scopul era să îl lase fără apărare, pentru a nu mai reprezenta o amenințare pentru coroană și biserică. Locuitorii considerau că atâta timp cât zidurile stăteau, se puteau apăra.
După trei producții pentru United Artists — „Billion Dollar Brain” din 1967, „Women in Love” din 1969 și „The Music Lovers” din 1971 — Russell i-a propus studioului „The Devils”. Inițial răspunsul fusese pozitiv, dar după ce cineva a citit scenariul, United Artists a refuzat proiectul. Distribuția a trecut la Warner Bros. Russell nu ținea cont de cenzori la filmare, dar avea respect pentru John Trevelyan, cenzorul șef al BBFC, cel care trecuse „Women in Love” cu scena de lupte masculine nude.
Prima întâlnire cu Trevelyan a avut loc după ce regizorul i-a arătat montajul pe care îl considera al său. Obiecțiile vizau durata secvențelor de tortură, precum înfigerea acelor în limba lui Grandier sau ruperea genunchilor. Trevelyan considera că câteva cadre erau suficiente, restul fiind completat de sunet și imaginație. În afara secvenței „Rape of Christ”, eliminată integral, restul a fost doar atenuat sau redus. La lansarea în Marea Britanie, reacțiile de dezgust l-au determinat pe Russell să răspundă că evenimentul fusese dezgustător în realitate și că el doar l-a filmat, cu stilizare. El menționa că multe detalii contestate, precum rujul verde, erau factual corecte și că filmul începea cu un disclaimer în stilul vechilor titluri, care anunța că evenimentele s-au întâmplat cu adevărat.
Russell își amintea și confruntarea cu criticul Alexander Walker de la Evening Standard, care scria despre scene inexistente, cum ar fi zdrobirea penisului lui Oliver Reed. Întâlnirea a avut loc la emisiunea BBC „Tonight”. La Veneția, un înalt oficial bisericesc amenințase cu oprirea proiecției pentru blasfemie, iar publicul a răspuns prin arderea în efigie a acestuia. În Marea Britanie, Nationwide Festival of Light a pichetat filmul fără să l-aibă văzut.
Cercetarea pentru tortură venea din Huxley și din documentări proprii. Russell considera că adevărul era mai șocant decât ficțiunea. BBFC nu avusese probleme cu nuditatea, în schimb dificultățile au apărut în Statele Unite. Ted Ashley, șeful Warner Bros, a trimis un reprezentant care, după vizionarea versiunii aprobate de BBFC, l-a convocat la suite-ul de la Dorchester. Ulterior, editorul a fost obligat să elimine cadrele cu nuditate grafică, ceea ce a făcut versiunea americană dezarticulată și incomprehensibilă. Pentru filmare, pe platou se auzea aproape asurzitor Simfonia a treia de Prokofiev, inspirată de opera „The Fiery Angel” despre posedarea călugărițelor. Scena cu ace în limbă a fost scurtată la cererea lui Trevelyan, iar durerea lui Oliver Reed era actorie, cu excepția arderii pe rug, unde actorul s-a încălzit efectiv.
