Potrivit The Guardian, adaptarea teatrală a dramei „The Lives of Others” rulează la Adelphi Theatre din Londra cu Keira Knightley în distribuție, într-o montare semnată de Robert Icke. Recenzia publicată pe 2 noiembrie notează că producția aduce pe scenă povestea thriller-ului romantic german din 2006 despre supravegherea Stasi și reprimarea artei în fosta RDG, cu un actor de film de mare prestigiu alături de un regizor cunoscut pentru rigoarea adaptărilor canonice.
Piesa pornește de la filmul lui Florian Henckel von Donnersmarck, premiat cu Oscar, în care un ofițer Stasi își schimbă în secret poziția în timp ce spionează un scriitor și iubita acestuia. În versiunea scenică, Luke Thompson joacă rolul scriitorului George Dreyman, iar Knightley este Christa-Maria Sieland, actrița de teatru și obiectul poftei gelosului ministru Hempf, interpretat de Andrew Woodall. Stephen Dillane apare în rolul căpitanului Stasi Gerd Wiesler, iar Paul Higgins este șeful său, Grubitz.
Recenzia descrie montarea ca fiind febrilă, apropiată de melodramă, în timp ce filmul original își construia tensiunea prin subtilitate și sugestie. Knightley oferă o prestație angajată, dar personajul i se pare supraîncălzit și subscris, cu ținute glamour și o coafură care trimit mai degrabă spre Berlinul de război decât spre Germania de Est a anilor 1980. Thompson este văzut ca fiind prea copilăros pentru Dreyman, iar replicile citate din „Romeo și Julieta” sună nepotrivit pentru un cuplu de adulți cu secrete proprii.
Wiesler este prezentat în mare parte tăcut, iar schimbarea sa interioară este redată prea subtil și, în același timp, insuficient. Dillane îi urmărește pe scenă pe cei doi iubiți, uneori intercalându-se fizic între ei, o soluție teatrală pentru a arăta intimitatea și intruziunea supravegherii. Lipsesc însă mijloacele de apropiere interioară pe care filmul le oferea prin prim-planuri prelungite, iar momente precum scena în care Wiesler plânge după ce află de sinuciderea unui prieten artist nu conving în intensitatea transformării.
Critica punctează și unele inconsecvențe de logică internă, precum posibilitatea ca Hempf să o agreseze pe Christa-Maria într-un apartament monitorizat de Stasi sau reacția lui Dreyman în fața anchetatorilor. Un interviu televizual de la final, în care Dreyman explică întreaga poveste publicului, este văzut ca o codă inutilă.
Unde producția funcționează este la nivelul mijloacelor scenice. Scenografia semnată de Hildegard Bechtler trece de la sala de interogatoriu la apartamentul rotitor al cuplului, cu ecrane diafane care expun activitatea secretă. Sunetul, lumina și mișcarea creează suspans, iar scena devine uneori o diafragmă de cameră care se extinde și se contractă amenințător. Recenzia apreciază această energie, dar consideră că nu compensează dificultatea de a traduce pe scenă subtilitatea care făcea puterea filmului original.
