Jeremy Thomas a murit pe 11 septembrie 2026, iar industria britanică de film a pierdut un titan, potrivit MUBI Notebook. Producătorul a fost ghidat de un simț impecabil pentru ambiția cinematografică, fără să țină cont de gustul publicului sau al criticilor. Portofoliul său reunește nume precum Nicolas Roeg și David Cronenberg, Takeshi Kitano și Jonathan Glazer, Nagisa Ōshima și Wim Wenders, Jerzy Skolimowski și Bernardo Bertolucci, al cărui „The Last Emperor” din 1987 i-a adus lui Thomas Oscarul pentru cel mai bun film.
Cinema a trecut prin venele lui Thomas. Tatăl și unchiul său au fost realizatori, respectiv în spatele seriei britanice „Doctor” din 1954–70 și al filmelor „Carry On” din 1958–92. O mare parte din tinerețe a petrecut-o pe platourile de la Pinewood Studios. A început ca editor, colaborând cu Ken Loach și Philippe Mora, iar prin această din urmă colaborare a ajuns în Australia cu un Dennis Hopper „pe dinafară” pentru a produce primul său lungmetraj, westernul „Mad Dog Morgan” din 1976. Filmul a primit un premiu într-o secțiune paralelă la Cannes și Thomas nu s-a mai întors înapoi. Au urmat „The Shout” din 1978 cu Jerzy Skolimowski și trei filme cu Nicolas Roeg. Reputația de facilitator a crescut odată cu aducerea pe ecran a unor romane considerate nefilmabile precum „Naked Lunch” sau „Crash” pentru Cronenberg și cu coordonarea a mii de figuranți în Orașul Interzis din Beijing pentru Bertolucci. „Ca producător vrei un film David Cronenberg”, spune Thomas.
În 2014, BFI Southbank din Londra a găzduit o retrospectivă a catalogului său. Cu această ocazie autorul a fost invitat la biroul producătorului de pe Hanway Street din Soho pentru un interviu destinat unei reviste de film care avea să dispară după câteva numere. Discuția, prevăzută pentru 45 de minute, s-a transformat în câteva ore. Materialul a fost redus la câteva mii de cuvinte și apoi pierdut. După anunțul morții lui Jeremy, autorul a găsit înregistrarea integrală și o publică acum. În pregătirea textului a constatat câte nume importante s-au pierdut în cei doisprezece ani care au trecut: Nicolas Roeg, Gene Hackman, Ryuichi Sakamoto, Bernardo Bertolucci.
În conversație Thomas își amintește că s-a născut lângă Ealing Studios, unde lucra tatăl său, apoi familia s-a mutat la Gerrards Cross și Beaconsfield, la distanță de bicicletă de Pinewood. Tatăl său era o figură la Rank Organisation și i-a oferit acces liber pe studio. Își descrie copilăria printre platourile uriașe ale lui „Cleopatra” din 1963 și „A Night to Remember” din 1958, cu ateliere de recuzită, camera și mii de zugravi. Studios au devenit spații cu patru pereți, scumpe de întreținut, iar Pinewood este acum folosit în mare parte de super-producții americane care profită de facilități fiscale. Thomas subliniază însă că abilitățile tehnice din Marea Britanie, demonstrate de „Gravity” din 2013, rămân printre cele mai bune din lume.
Thomas spune că nu a pus niciodată problema să lucreze în alt domeniu. După cinci O-Levels a plecat la muncă, a făcut un tur prin Europa și Maroc, apoi a intrat în laboratoare pentru cartea de muncă. Sistemul era închis și vibrant: se putea cere muncă de la capul departamentului în fiecare luni. A ajuns să lucreze cu John Victor-Smith pe „The Ballad of Tam Lin” din 1970 și „The Harder They Come” din 1972, cu Roy Watts pe filmele lui Ken Loach și pe „The Golden Voyage of Sinbad” din 1973 cu Ray Harryhausen. A editat pentru BBC „The Misfortune” din 1973 și pentru Philippe Mora „Brother, Can You Spare a Dime?” din 1975, film-compilație care l-a învățat despre structură și narațiune prin remontarea lui „Citizen Kane” din 1941 și a unor filme cu James Cagney intercalate cu discursuri ale lui FDR din știrile Movietone.













