Jeremy Strong a declarat într-un interviu la „The New Yorker Radio Hour”, cu David Remnick, că nu simte nevoia să-și ceară scuze dacă intensitatea procesului său de lucru creează disconfort pentru cei din jur. Potrivit The Playlist, actorul a fost întrebat dacă abordarea sa este întotdeauna apreciată de regizori și colegi și dacă uneori îi scoate din ritm pe colaboratori.
Discuția vine pe fondul reputației pe care Strong și-a construit-o în ultimii ani prin implicarea totală în roluri precum Kendall Roy din „Succession” și Roy Cohn din „The Apprentice”. Poveștile despre pregătirea sa extremă și despre modul în care tratează granița dintre pregătire și interpretare au devenit la fel de cunoscute ca și interpretările în sine.
Strong a subliniat că nu este intenția sa să interfereze cu experiența sau modul de lucru al celorlalți. A vorbit despre principiul „first, do no harm” și a insistat că respectă felul în care lucrează ceilalți actori, dar că nu își va tempera propriul angajament doar pentru că ar putea părea excesiv. Pentru el, obligația este să se dedice complet materialului.
Actorul a recunoscut că implicarea sa poate schimba atmosfera de pe platou. A spus că dacă unii simt că ia lucrurile prea în serios sau că schimbă „moleculele din cameră” într-un mod incomod, nu consideră că trebuie să se justifice. El crede că regizorii cu care lucrează înțeleg că totul este în serviciul materialului.
Distincția a fost adesea pierdută în dezbaterile despre metoda sa de lucru. Conversația despre abordarea lui a explodat după profilul din New Yorker din 2021, care l-a prezentat ca fiind aproape comic de dedicat, ceea ce a dus la valuri de batjocură online și la o apărare publică din partea lui Jessica Chastain. Strong nu a negat intensitatea, argumentând că fiecare actor trebuie să-și protejeze propriul proces.
În același interviu, Strong a revenit asupra poveștii cu gazul lacrimogen pentru „The Trial of the Chicago 7”. A încercat să demitizeze anecdota, explicând că ideea sa nu implica pe nimeni altcineva de pe platou și că voia efectul fiziologic pentru un prim-plan, nu o scenă colectivă. A făcut comparația cu Marlon Brando care s-a scufundat în apă cu gheață pentru a obține o reacție fizică. Filosofia sa rămâne că nu vrei să joci, ci să trăiești momentul în fața camerei.
