James Gray revine la Queens pentru noul său lungmetraj „Paper Tiger”, o dramă cu Miles Teller, Adam Driver și Scarlett Johansson care continuă interesul regizorului pentru atmosfera cartierului și umbra mafiei ruse asupra unei familii, temă explorată încă din debutul său „Little Odessa” din 1994. Potrivit IndieWire, Gray a vorbit despre film într-o conversație live la Virginia Film Festival, înregistrată pentru podcastul „Screen Talk” al Annei Thompson și Ryan Lattanzio.
În discuție, regizorul a insistat asupra pericolului ca ingredient al interpretării. Adam Driver a fost distribuit cu gândul la el, în rolul unui fost polițist care se leagă de mafia rusă în anii 1980, iar Gray a descris prezența actorului în „Paper Tiger” ca fiind intensă și periculoasă. A amintit și de o anecdotă cu Maximilian Schell la o proiecție timpurie a lui „Little Odessa” la Veneția și de invitația lui Luca Guadagnino de la Cannesul acestui an pentru documentarul despre Bernardo Bertolucci.
Un alt subiect al convorbirii a fost coșmarul recurent al oricărui cineast: să vezi publicul părăsind sala în timpul proiecției. Gray spune că nu a trăit asta personal, dar a fost martor la o scenă de acest fel în timp ce se afla în juriul de la Cannes în 2009. Din lojă, a auzit scaunele cu arc care se ridicau cu un sunet sec, „tack”, pe măsură ce spectatorii plecau în masă. Filmul s-a terminat pe jumătate gol și a fost huiduit. Imaginea i s-a întipărit și a revenit de atunci în vise, o experiență pe care o împărtășește cu alți regizori.
Ediția din 2009 a festivalului a fost condusă de Isabelle Huppert, iar în competiție se aflau titluri precum „Enter the Void” de Gaspar Noé și „Antichrist” de Lars von Trier. Gray a precizat că nu are niciun conflict cu Huppert, în ciuda zvonurilor despre o deliberare tensionată, și a refuzat să numească filmul care i-a provocat coșmarul.
Despre consumul contemporan, regizorul a spus că are o singură obiecție reală față de streaming: butonul de pauză. Misiunea sa, a explicat, este să țină spectatorul treaz și captiv timp de o oră și jumătate, două ore sau chiar trei, fără întreruperi. Nu îi place ideea de a urmări prima jumătate marți și restul sâmbătă, pentru că filmul trebuie trăit continuu, asemenea unui vis.
Ca exemplu al beneficiului vizionării într-o singură ședință, Gray a invocat „Vertigo” al lui Alfred Hitchcock, un film pe care nu l-a apreciat în prima jumătate la prima vedere. A citat și observația lui Hitchcock despre durata unui film, legată de capacitatea vezicii, și a făcut paralela cu somnul REM, de o oră și jumătate până la două ore pe noapte, o durată apropiată de cea a unui lungmetraj.
