„Ibuku”, al regizorului-scenarist indonezian Eddie Cahyono, are premieră în competiție la Festivalul de Film de la Busan. Este al patrulea lungmetraj al autorului și explorează, prin relația dintre o mamă și fiica sa, consecințele exploatării lucrătorilor migranți și povara lăsată în familie. Potrivit Variety, filmul este cel mai puternic atunci când calitățile sale spirituale sunt sugerate mai degrabă decât arătate, iar povestea se descoperă prin jocul stratificat al lui Christine Hakim.
Titlul înseamnă „mama mea” în indoneziană, dar perspectiva nu rămâne la persoana întâi. Majoritatea narațiunii este urmărită prin Sumiati, interpretată de Christine Hakim, o văduvă recentă care încearcă să strângă bani pentru a-și vizita fiica Sri, jucată de Ayushita Nugraha, încarcerată într-o închisoare din Arabia Saudită. Regia observă ritmurile cotidiene ale Sumiati — gătit, cules, dans, chiar speologie — printr-o cameră statică și observativă care se oprește asupra feței actriței, marcată de doliu pentru pierderea iminentă a fiicei.
Deschiderea aparține fiicei. Sri apare înconjurată de proiecții ale mamei, într-un fel de cușcă vizuală, și declară că ar vrea să o urască. Din acest cadru reiese că sentimentul de abandon trăit în urma unei căsătorii aranjate abuzive a determinat-o să plece să lucreze în Arabia Saudită. Eșecul parental planează apoi asupra întregului film, Sumiati fiind urmărită de regretul că nu și-a protejat fiica de agresori acasă și în străinătate.
Ani mai târziu, Sumiati află că Sri a fost condamnată la moarte pentru uciderea angajatorului și a celui care încerca să o violeze. Fără mijloace, din cauza datoriilor de jocuri de noroc ale soțului decedat, femeia trebuie să împrumute bani de la sătenii pentru a încerca să o vadă. Cahyono urmărește cu empatie dificultățile ei, interesat atât de presiunile sociale și exploatările patriarhale, cât și de complicitatea regretabilă a mamei: căsătoria aranjată a fost o încercare disperată de a ieși din datorii prin zestre.
Sumiati este o fostă interpretă de Jathilan, o formă de dans javanez cunoscută și ca Kuda Lumping, în care interpreții sunt „posedați” în cadrul unui ritual cu șaman și percuție. Cinematografia intimă, adesea cu camera la mână, încadrează casa și reperele satului ca și cum Sri și soțul ei ar fi încă prezenți, iar aspectul granulat conferă un aer de vis. Un loc remarcabil este rădăcina adâncă a unui copac care pătrunde într-o peșteră unde Sumiati caută apă și încearcă să monteze țevi; apa este filmată cu o lumină portocalie care capătă putere spirituală.
Satul este reprezentat prin șeful Djatmiko, interpretat de Landung Simatupang, care trebuie el însuși să se confrunte cu posibile transgresiuni față de Sumiati. Efectul se diluează când regizorul recurge la imagini mai explicit surreale, cum ar fi spectrul soțului decedat care privește de pe copacul de la care s-a spânzurat sau momentul în care Sumiati rămâne suspendată în aer după ce dansează fără permisiune. Deschiderea cu silueta lui Sri împotriva imaginilor dansului mamei arată deja puterea comunicării vizuale, notează recenzia.
