Na Hong-jin revine după zece ani cu lungmetrajul „Hope”. Proiectul a fost prezentat în competiție la „Cannes” și, potrivit Scena9, a fost filmat în parte în România, în Munții Retezat și pe lângă Făgăraș, cu acțiunea mutată de la granița dintre cele două Corei către un decor montan european. Filmul are o durată de două ore și patruzeci de minute și reunește în distribuție pe Michael Fassbender și Alicia Vikander.
Povestea pornește dintr-o comedie cu polițiști stângaci și evoluează spre o invazie extraterestră. Regizorul construiește un exercițiu de cultură populară în care apar creaturi fanteziste, drifturi, urmăriri și suspans continuu. Sunt citate vizibile din imaginarul de masă, de la „Alien” la „God of War”, de la „Need for Speed” la „Avatar”, integrate într-un montaj care pune accent pe ritm și pe coregrafia mișcării.
Marea parte a filmului este organizată ca o secvență de urmărire reluată cu variații minime. Un polițist urmărește un monstru pe care nu îl vede direct, ci doar prin ravagiile lăsate pe traseu. Segmentul funcționează ca o demonstrație despre hors champ și despre tensiunea dintre vizibil și nevizibil, apropiată de abordarea din „The Zone of Interest”, dar tratată într-un registru mainstream. Sunt folosite cadre lungi, plan larg și unghiuri subiective care pun în evidență realitatea fizică a decorurilor.
Hope este plasat în continuarea liniei autorilor sud-coreeni care își cunosc instrumentarul de mizanscenă și care trec de la melodramă la hiper-coregrafia blockbusterului. Na este comparat în text cu Bong Joon-ho, creatorul lui „The Host” din 2006, și cu Park Chan-wook și Lee Chang-dong. După „The Wailing” din 2016, regizorul reface aici o cartografie arhetipală urban versus rural, cu slow motion și cliffhangere construite pe acțiune fizică.
La „Cannes” filmul a plecat fără premiu. Recenzia notează că producția nu este tratată ca „serioasă” în competiție și că ar fi meritat un Palme d’Or pentru capacitatea de a reinjecta adrenalină în filmul de autor. În final, nava extraterestră explodează într-o bilă de foc citată ca elegie a unei lumi care moare și ca iconografie a bombei nucleare, în timp ce secvența de oraș este descrisă ca impresionantă prin atenția la detalii precum obiectele aruncate în vitrine.
