Potrivit MUBI Notebook, romanul „Élisabeth” a apărut în 1946 la Editions Gallimard sub semnătura lui Gilbert Cordier, un nume care nu exista. Pseudonimul aparținea lui Maurice Scherer, profesor de latină și greacă antică din Tulle. După un prim eșec de public, Scherer a trecut la critica de film și apoi la regie, acumulând identități false: în 1949 semna cronici în „Bulletin”, publicația Clubului de Film din Quartier Latin, ca „Jean d’ER” despre un film al lui „Anthony Barrier”, ambele invenții ale sale. Publicul îl cunoaște astăzi sub pseudonimul Éric Rohmer. Lucrarea, publicată acum pentru prima dată în traducere engleză, arată o latură experimentală a unui autor asociat cu tradiționalismul nouvelle vague.
Rohmer este cunoscut pentru filme elegante în care tineri burghezi francezi discută viața în detaliu. „Élisabeth” stabilește însă motive care vor deveni caracteristice cinematografiei sale. Acțiunea se petrece într-o vară sufocantă în satul normand Percy și urmărește încurcăturile amoroase ale unei lumi de vacanță burgheze, cu lene, necomunicare și ezitări. Nu există fanfară dramatică, iar evenimentele semnificative sunt gânduri, atitudini și gesturi cotidiene. Regizorul spunea: „Nu descopăr; combin câteva elemente primare în cantități mici, așa cum face un chimist”. Primul său lungmetraj, „The Sign of the Leo” din 1962, era o moralitate în stil naturalist, departe de volubilitatea matură.
Romanul cere o atenție laborioasă. Personajele sunt vaporoase, iar lungi secvențe de dialog au vorbitori neidentificați care se confundă. Michel se dă drept vărul său Bernard, dublarea nefiind semnalată în narațiune și devenind evidentă doar ulterior. Structura este fragmentată, cu salturi neanunțate de perspectivă și timp. Titlul însuși este o diversiune: Élisabeth, cea titulară, nu este protagonista, ci un personaj secundar aflat la periferia narațiunii.
Stilul acesta modernist contrastează cu limpedea manieră filmică a lui Rohmer. Mise-en-scène-ul său era minuțios, dar discret, cu planuri medii filmate pe 50 mm, apropiate de privirea naturală, plus cadre de detaliu impresioniste și o utilizare schematică a culorilor. Lucra rapid, cu o echipă mică, adesea pe 16 mm. În perioada de la „Cahiers du cinéma”, unde a fost redactor, a evitat întrebările politice și a fost înlăturat de Jacques Rivette; publicația a fost ulterior preluată de un colectiv maoist. Criticile sale au inclus și afirmații șoviniste despre inferioritatea culturilor „orientale”, texte pe care ulterior le-a refuzat pentru republicare.
„Élisabeth” are afinități cu nouveau roman, curentul centrat pe Alain Robbe-Grillet și pe manifestul chosisme-ului, ostil realismului literar tradițional. Rohmer a recunoscut legătura și a susținut că Duras și Simon păstrează prea multe urme ale retoricii vechi față de rigoarea sa sistematică, comparând romanul cu cubismul și tehnica dodecafonică. Când „The Green Ray” a câștigat Leul de Aur la Veneția în 1986, Robbe-Grillet, președintele juriului, a declarat presei că nu i-a plăcut prea mult. În roman, aparențele sunt puse sub semnul întrebării, iar personajele sunt definite de inconsistența internă: Irene este frumoasă ca un tablou care reprezintă altceva decât este, iar Michel pare să se schimbe de la oră la oră.
