Potrivit Sight and Sound, poetul mancunian Mike Garry a deschis ediția din acest an a festivalului Beyond the Music de la MediaCity în Salford cu poemul „St Anthony”, o elegie pentru Tony Wilson, cofondatorul și povestitorul casei de discuri Factory Records, mort în 2007 la 57 de ani. Recitarea, făcută inițial cu microfonul și apoi acustic, a trecut în revistă iconografia orașului – de la Alan Turing și acid house la Buzzcocks, Ian Curtis și caritatea Christie – și a culminat cu imaginea lui Wilson pe un tricou roșu. Evenimentul a dat tonul proiecției dedicate aniversării de 24 de ani a filmului „24 Hour Party People” (2002) al lui Michael Winterbottom.
Filmul, un biopic cu accente de comedie neagră, urmărește ascensiunea Factory Records de la o petrecere în Hulme la casa lui Joy Division, New Order și Happy Mondays și la funcționarea clubului Haçienda, reper al exploziei rave și al scenei Madchester de la sfârșitul anilor 1980. Montat în ritm alert și ghidat de interpretarea lui Steve Coogan în rolul lui Wilson, el amestecă recreații istorice, imagini de arhivă și exagerări deliberate. Filmul își anunță intențiile încă de la recrearea concertului Sex Pistols din 4 iunie 1976 de la Lesser Free Trade Hall, unde Wilson se adresează direct publicului pentru a explica semnificația evenimentului.
În cadrul unei intervenții la Beyond the Music alături de Winterbottom și producătorul Andrew Eaton, Coogan a spus că abordarea regizorului a fost aceeași cu cea a lui Wilson la Factory Records: haosul creației reale a fost captat pentru că filmul nu a urmat linii normale. Winterbottom a adăugat că Tony Wilson a fost un mare susținător al Manchesterului și al colaboratorilor săi, lăsându-i să lucreze cu libertate, un spirit pe care echipa a încercat să-l reproducă. După rigorile filmării canadiene a dramei de frontieră „The Claim” (2000), cei doi au lucrat adesea improvizat, filmând rar mai mult de opt ore pe zi, și au reconstruit interiorul Haçiendei după ce aceasta fusese demolată la două săptămâni de la începerea producției. Coogan spune că rămâne singurul film la care nu poate separa amintirile de pe platou de distracția din jur.
Scrie Sight and Sound că una dintre forțele filmului este sinceritatea cu care își arată propriul mit. Fraza „This is Manchester, we do things differently here”, des invocată de Andy Burnham, nu a fost scrisă de Wilson ci de scenaristul liverpudlian Frank Cottrell-Boyce. Fiul lui Wilson, Oli, promotor muzical și director al Beyond the Music, spune că citatele din „24 Hour Party People” au devenit citate de facto ale orașului, iar autenticitatea vine din faptul că autorul e din nord. O altă replică atribuită lui Wilson, „When you have to choose between the truth and the legend, print the legend”, este împrumutată din „The Man Who Shot Liberty Valance” (1962) al lui John Ford. Jurnalistul George Francis Lee, cofondator al revistei STAT, apreciază că filmul nu se vinde ca document istoric și că Manchester a îmbrățișat poveștile de rebeliune creativă în timp ce a eliminat condițiile economice care le-ar permite să reapară.
La Beyond the Music, Coogan l-a descris pe Wilson drept „director de școală” al unei generații de creatori, care a facilitat oportunități pentru artiști în mare parte din clasa muncitoare. Winterbottom l-a ales pe Coogan ca primă și unică opțiune pentru rol, iar actorul a construit personajul pe fizicitate și manieră de vorbire. Oli Wilson vede puțină distanță între personaj și tatăl său, un om între poet și filosof. Filmul distribuie umorul în ansamblu: Paddy Considine este uscat de hilar ca Rob Gretton, Lennie James îl contracarează pe Wilson cu Alan Erasmus, iar Andy Serkis fură scene ca producătorul Martin Hannett. Hannett este introdus înregistrând sunet ambiental pe un deal din Peak District, iar mai târziu cere toboșarului Stephen Morris să-și demonteze tobele și să le reasambleze pe acoperișul studioului. Morris spune că nu a cântat niciodată la tobe pe acoperiș, are frică de înălțimi și nu îi place frigul, dar obsesiile lui Hannett au fost reale.
