Potrivit Sight and Sound, ediția din 1977 a London Film Festival a reunit două adaptări după Patricia Highsmith: „The American Friend” al lui Wim Wenders, văzută prima dată la Cannes și inspirată din „Ripley’s Game”, și „Dites-lui que je l’aime” al lui Claude Miller, după „This Sweet Sickness”. Coincidența, într-o generație de cineaști formați pe Hitchcock, este prezentată ca remarcabilă prin modul în care ambii autori au modificat radical personajele, perspectiva și intriga romanelor, îndepărtându-se de misantropia și morala manicheană asociate autoarei.
Materialul reunește interviuri înregistrate în 1976 și 1977. Discuția cu Claude Miller a fost înregistrată la Paris în octombrie 1977, după lansarea filmului în Franța și după vizionarea lui „The American Friend”. Prima parte a interviului cu Wim Wenders a fost înregistrată la München în august 1976, cu câteva săptămâni înainte de începerea filmărilor, iar a doua parte, mai pragmatică, a fost înregistrată un an mai târziu, după primele proiecții.
Miller explică alegerea unui personaj fixat și potențial homicid, jucat de Gérard Depardieu și urmărit de Miou-Miou, prin refuzul de a judeca personajele în termeni de simpatie sau antipatie. El spune că îl deranjează moralizarea care asociază nebunia cu vinovăția și că a lăsat loc de identificare cu David, personajul central, fără a-l justifica. Regizorul distinge între vinovăția legală și vinovăția morală, afirmând că îl interesează relația de culpă a lui David cu Lise, soția iubită, și nu mecanica polițistă a romanului.
Față de „This Sweet Sickness”, filmul păstrează fidelitatea până la moartea soțului, apoi schimbă registrul. Miller a transformat moartea soțului într-un accident provocat doar prin dorință, pentru a evita intervenția poliției și pentru a muta narațiunea de la thriller la film psihologic. A doua moarte, cea a Juliettei, echivalentul Effie din roman, este prezentată mai deliberat în film, într-o stare halucinatorie în care David o confundă cu Lise. Regizorul vorbește despre o temă sexuală latentă în romanele Highsmith, despre alegerea lui Depardieu pentru o fizicitate care poate fi în același timp tandră și înfricoșătoare, și despre paralela dintre dragostea totală a Juliettei și pasiunea asexuată a lui David.
Amândoi regizorii, declarați pesimiști, spun că au un atașament contagios față de personaje și că au eliminat subtil polii etici ai moralei puritane a Highsmith. Wenders folosește crimele mafiote din „Ripley’s Game” pentru un studiu despre prietenia masculină și despre puterea seducătoare a colonialismului american, în timp ce Miller duce mai departe misantropia afectuoasă din „The Best Way to Walk”. Miller menționează și un final alternativ controversat, cu mișcarea inversă a acelor ceasului și imaginea înghețată pe David ținând Lise în rochia de mireasă, înainte de căderea de pe galeria piscinei.













