Susține
festivaluri19 noiembrie 20262 min citire

Două adaptări Highsmith la Londra în 1977, discutate de Miller și Wenders

Potrivit Sight and Sound, regizorii vorbesc despre schimbările aduse personajelor și despre trecerea de la thriller la dimensiunea afectivă.

Foto: BFI — Sight and Sound

Potrivit Sight and Sound, ediția din 1977 a London Film Festival a reunit două adaptări după Patricia Highsmith: „The American Friend” al lui Wim Wenders, văzută prima dată la Cannes și inspirată din „Ripley’s Game”, și „Dites-lui que je l’aime” al lui Claude Miller, după „This Sweet Sickness”. Coincidența, într-o generație de cineaști formați pe Hitchcock, este prezentată ca remarcabilă prin modul în care ambii autori au modificat radical personajele, perspectiva și intriga romanelor, îndepărtându-se de misantropia și morala manicheană asociate autoarei.

Materialul reunește interviuri înregistrate în 1976 și 1977. Discuția cu Claude Miller a fost înregistrată la Paris în octombrie 1977, după lansarea filmului în Franța și după vizionarea lui „The American Friend”. Prima parte a interviului cu Wim Wenders a fost înregistrată la München în august 1976, cu câteva săptămâni înainte de începerea filmărilor, iar a doua parte, mai pragmatică, a fost înregistrată un an mai târziu, după primele proiecții.

Miller explică alegerea unui personaj fixat și potențial homicid, jucat de Gérard Depardieu și urmărit de Miou-Miou, prin refuzul de a judeca personajele în termeni de simpatie sau antipatie. El spune că îl deranjează moralizarea care asociază nebunia cu vinovăția și că a lăsat loc de identificare cu David, personajul central, fără a-l justifica. Regizorul distinge între vinovăția legală și vinovăția morală, afirmând că îl interesează relația de culpă a lui David cu Lise, soția iubită, și nu mecanica polițistă a romanului.

Față de „This Sweet Sickness”, filmul păstrează fidelitatea până la moartea soțului, apoi schimbă registrul. Miller a transformat moartea soțului într-un accident provocat doar prin dorință, pentru a evita intervenția poliției și pentru a muta narațiunea de la thriller la film psihologic. A doua moarte, cea a Juliettei, echivalentul Effie din roman, este prezentată mai deliberat în film, într-o stare halucinatorie în care David o confundă cu Lise. Regizorul vorbește despre o temă sexuală latentă în romanele Highsmith, despre alegerea lui Depardieu pentru o fizicitate care poate fi în același timp tandră și înfricoșătoare, și despre paralela dintre dragostea totală a Juliettei și pasiunea asexuată a lui David.

Amândoi regizorii, declarați pesimiști, spun că au un atașament contagios față de personaje și că au eliminat subtil polii etici ai moralei puritane a Highsmith. Wenders folosește crimele mafiote din „Ripley’s Game” pentru un studiu despre prietenia masculină și despre puterea seducătoare a colonialismului american, în timp ce Miller duce mai departe misantropia afectuoasă din „The Best Way to Walk”. Miller menționează și un final alternativ controversat, cu mișcarea inversă a acelor ceasului și imaginea înghețată pe David ținând Lise în rochia de mireasă, înainte de căderea de pe galeria piscinei.

Newsletterul Numa Film News

O selecție săptămânală din ce am publicat: știri de industrie, critică și film românesc. Fără spam, fără reclame, dezabonare dintr-un click.

Îți folosim adresa doar ca să-ți trimitem newsletterul. Poți ieși oricând, din linkul aflat în fiecare mesaj. Detalii în politica de confidențialitate.

Din aceeași rubrică

Vezi tot

Nou pe canalele pe care le urmărim