Potrivit RogerEbert.com, la cea de-a 62-a ediție a Chicago International Film Festival a fost proiectat documentarul „Once Upon a Time in Harlem”. Relatarea a fost semnată de Ciel Baptiste, studentă la media și studii cinematografice și bursieră Roger Ebert pentru anul academic 2026-27, alături de Ali Kilmek și Kris Modi, în cadrul programului care selectează anual trei studenți ai College of Media de la University of Illinois Urbana-Champaign.
Filmul reunește imagini de arhivă filmate în vara anului 1972, când documentaristul William Greaves a trimis invitații unor personalități identificate drept luminării Renașterii Harlemului pentru a le înregistra la o întâlnire. Întâlnirea a avut loc în conacul din Harlem al lui Duke Ellington și a marcat, potrivit relatării, una dintre ultimele reuniuni de acest fel ale unei generații de artiști negri. Greaves, care în 1968 realizase documentarul experimental „Symbiopsychotaxiplasm: Take One” și care din 1953 lucrase în mai multe genuri, producând și programul de știri național „Black Journal”, lansat în 1968 și difuzat până în 2008, se stabilise deja ca artist consacrat.
Proiecția de la Chicago a fost prezentată de David și Liani Greaves, fiul și respectiv nepoata lui William. David a fost operator de cameră în ziua filmării, iar după moartea tatălui său materialul needitat i-a fost încredințat pentru păstrare. Documentarul, realizat după 50 de ani, este prezentat ca o îndeplinire a dorinței lui William de a aduce publicului oamenii Renașterii Harlemului. Vocea și manuscrisul lui Greaves deschid filmul cu un manifest despre crearea de filme despre oameni mari, iar poezia sa închide pelicula, fiind aleasă de Liani pentru montaj.
În film, scriitorii și artiștii prezenți se reîntâlnesc, discută despre traiectoriile carierei și trec la teme mai grele despre moștenirea Renașterii Harlemului, perioadă contestată chiar de participanți în privința începuturilor, sfârșitului și evaluării sale. Relatarea notează că atenția la ascultare este centrală, iar imaginile folosesc planuri apropiate în ecran împărțit, apropiate de stilul din „Symbiopsychotaxiplasm”. Sunt făcute paralele cu documentarul „Say Amen, Somebody” al lui George Nierenberg din 1982, ambele fiind lucrări de 16 mm verité care observă mișcări culturale negre importante și păstrează fotografii restaurate.
Proiecția a fost sold-out. În discuția de după film, David Greaves a spus că lucrarea este rezultatul unei co-creări multigeneraționale, iar Liani a subliniat că filmul cere atenție conștientă la ceea ce creăm în fiecare moment și la felul în care ne mișcăm în lume, în comunitate sau în dinamici intergeneraționale. În sală au fost studenți și profesioniști, iar momentele de conștientizare comună au apărut când William Patterson declara că Renașterea nu se va sfârși niciodată și când Ida Mae Cullen, văduva poetului Countee Cullen, cerea discuții despre Zora Neale Hurston. Filmul se încheie cu vocea lui William Greaves însoțind despărțirile participanților, iar poezia finală vorbește despre bucuria exprimării de sine și despre afirmația „I live”.












