Potrivit Little White Lies, documentarul „Making Marie Antoinette” reconstituie procesul de creație al celui de-al treilea lungmetraj al Sofiei Coppola, „Marie Antoinette”, pornind de la imagini de platou realizate de Eleanor Coppola și de la însemnările sale personale. Materialul este prezentat ca un portret intim al unei mame care urmărește arta fiicei sale și, în același timp, ca o reflecție despre iubire, ambiție și condiția femeii artiste.
Eleanor Coppola a filmat platoul haotic al producției „Apocalypse Now” din 1979 și a extras din acel demers „Hearts of Darkness”. Aceeași privire de soție și mamă o însoțește în 2005, când urmărește, îmbrăcată în negru, proiectul ambițios al Sofiei. Din cele 80 de ore filmate pe platou în 2005 s-a construit documentarul. Eleanor a început să lucreze la montaj în perioada de izolare din pandemia de Covid-19, iar după moartea sa în 2024, Sofia a preluat materialele incomplete și le-a finalizat. Fragmente din jurnalele mamei sunt rostite în voiceover de Diane Lane.
„Marie Antoinette” a reprezentat pentru Sofia Coppola cel mai mare buget de până acum, 40 de milioane de dolari, și a presupus o distribuție și o echipă mai largi decât în filmele anterioare, costume fastuoase, figuranți numeroși și permisiunea de a filma în Palatul Versailles. Documentarul arată cum regizoarea a abordat figura istorică dintr-o perspectivă girlish, candy-coloured, cu o utilizare îndrăzneață a culorii și a detaliilor anacronice.
Little White Lies notează că filmul transmite o nostalgie specifică camerelor digitale din anii 2000. În imaginile de backstage apar Kirsten Dunst cu perucă roz traversând încăperi aurite și costumiera Milena Canonero, cunoscută pentru „Barry Lyndon”, adăugând o panglică de catifea albastră la gâtul actriței. Sunt surprinse și momente de umor, precum o glumă de tip „Spinal Tap” la vederea unei mașini de ceață, și replici de platou, între care sfatul Sofiei către Kirsten Dunst: „Te tratează ca pe o fată prostuță și le permiți. Dar din când în când le arăți că nu ești idiotă”. Într-un pasaj, Eleanor comentează: „Sofia pare prea mică și neimpresionantă ca să fie regizoarea unui film de 40 de milioane de dolari”, o observație citită mai degrabă ca îngrijorare.
Intersecția dintre documentul matern și finalizarea fiicei creează un cerc de reflecție. Sofia, acum mamă a unor adolescente, rememorează reacția mamei sale, ceea ce conferă materialului o tonalitate de transmitere a ștafetei. Rezultatul este descris ca un film modest, melancolic și frumos, o sală a oglinzilor în care arta și memoria se reflectă una în cealaltă.
