Potrivit Slant Magazine, documentarul regizorului iranian Mani Haghighi „I Deserve a Lover Whose Every Rise Sets Fiery Dooms Raging Across the Skies” a fost proiectat la New York Film Festival în 2026. Lungmetrajul de 76 de minute, fără clasificare, îl urmărește pe artistul și colecționarul iranian Nasser Bakhshi și pe vastul său arhiv din Tabriz.
Recenzia plasează filmul în valul contemporan de lucrări care explorează arhivarea fizică, alături de autori precum Ricky D’Ambrose și Kleber Mendonça Filho. Haghighi folosește de multă vreme urme materiale ca vehicule narative, încă din „A Dragon Arrives” din 2016. În cazul de față, publicația consideră că interesul pentru substanța materialelor este redus, iar portretul rămâne detașat de obiectele care stau în centrul său.
Bakhshi este prezentat ca deținător al unei colecții omnivore în care obiecte de uz cotidian coexistă cu piese de patrimoniu cultural. Filmul ridică întrebarea dacă este vorba despre un hoarder ale cărui resurse financiare elimină orice obstacol în calea acumulării, o idee ilustrată și de un specialist în psihologie intervievat. Într-un moment din film, colecționarul spune că „nu vreau nici măcar să pierd praful de pe pagini”, ceea ce întărește impresia de banalitate a subiectului în ciuda excentricităților sale.
Haghighi încearcă să adauge o dimensiune politică. Prologul arată asistenți care pregătesc deschiderea unui depozit de cărți nou achiziționat, însă regizorul anunță că șase minute de material filmate pentru scena de deschidere au fost confiscate de autoritățile iraniene din cauza prezenței femeilor fără văl. Secvența care ar fi lipsit ar fi fost, potrivit recenziei, o descriere fără dramatism a angajaților ridicând cărți. Filmul atinge un interes mai mare în secțiunea dedicată documentelor despre răpirea și vânzarea în sclavie sexuală a fetelor de 10-11 ani din satele rurale în anii 1960-1970, dovezi suprimate de autoritățile locale. Materialul filmat despre aceste cazuri ar fi fost distrus când depozitul a fost bombardat în războiul americano-israelian cu Iranul, iar investigația rămâne limitată la fotografii ale răpitorilor.
Din punct de vedere formal, recenzia notează o imagine widescreen și compoziții care înghesuie materialele lui Bakhshi în cadru, însă stilul oscilează între comentarii literaliste ale voice-over-ului și experimente documentare care nu rezonează. Sunt menționate un omagiu adus artei feministe a soției lui Bakhshi, Roghayeh Najdi, și un montaj cu tineri iranieni arătându-și tatuajele, inspirat de o remarcă ocazională a colecționarului. Publicația compară filmul cu „Toute la Mémoire du Monde” al lui Alain Resnais despre Bibliothèque Nationale și subliniază că interviul cu două foste angajate care acuză politici de muncă problematice, inclusiv monitorizarea relațiilor romantice, nu este dezvoltat. În concluzia recenziei, Bakhshi apare mai degrabă ca un egocentru plictisitor cu timp și bani de prisos decât ca un erou sociopolitic.
