Potrivit Variety, specialiști prezenți la „IDFA” au discutat despre riscurile și practicile de licențiere a materialelor către sisteme de antrenare a inteligenței artificiale, pe măsură ce această practică devine tot mai frecventă în rândul deținătorilor de drepturi. Conversația a avut loc în cadrul unei dezbateri de industrie intitulată „Is AI Stealing My Documentary?”. În 2024, festivalul deschisese cu documentarul lui Piotr Winiewicz „About a Hero”, care testa ideea unui film în stil Werner Herzog conceput cu ajutorul AI și primise reacții negative din partea unor documentariști, inclusiv Herzog, care respingeau folosirea inteligenței artificiale în cinema.
În doi ani, tonul discuțiilor s-a schimbat. Mai mulți experți recunosc acum utilizarea AI în producții proprii. Ava DuVernay a recunoscut că a folosit AI în documentarul de la Netflix „14th” pentru a anima fotografii din domeniul public și a reda perioade istorice. Wendy Bernfield, director general la Rights Stuff, a spus publicului că, de peste trei ani, AI „scraping” sau fură conținut înainte ca industria să fie suficient de conștientă, o traiectorie comparată cu primii ani ai YouTube, când materialele de pe web erau preluate fără acord.
Bernfield a explicat că, în ultimii doi ani, AI s-a ramificat spre agregare, platforme care combină output-ul mai multor modele într-o interfață unitară. Ea a analizat contractele a circa 15 agregatori disponibili și a arătat că puțini au dedicare pentru material arhivistic și oferă protecții de drepturi, în schimbul unor tarife mai mici. Alegerea, a spus ea, este între câștigul pe termen scurt și protejarea drepturilor creatorilor. Elizabeth Klinck, producător de arhivă la E Klinck Research, este contactată aproape săptămânal de documentariști întrebați cum să achiziționeze material de la părți interesate de AI. Ea a relatat cazul unei documentariste canadiene care a descoperit o clauză de renunțare la folosirea materialului pentru antrenare, valabilă cinci zile, și care a necesitat luni de renegociere.
Klinck a recomandat „future-proofing” pentru orice material derivat din arhivă, pentru că asigurările de erori și omisiuni și clarificările de copyright pot să nu reziste la trecerea de la cinematografie la televiziune sau streaming, mai ales când drepturile terțe sunt înglobate. Soluțiile practice trec prin renegocierea cu deținătorii originali sau prin identificarea unor secțiuni de copyright care permit folosirea pe baza caracterului istoric sau a abordării critice. Ea a subliniat importanța unor drepturi foarte precise pentru materialul nou adus în arhivă, astfel încât să fie permisă folosirea cu AI și eventuala vânzare ulterioară.
Esther Van Messel, director general al First Hand Films, primește solicitări săptămânale pentru catalog. Inițial a văzut oportunitatea ca pe un „gold rush”, dar majoritatea cererilor actuale vizează volume mari, peste 5.000 de ore, ceea ce înseamnă conținut mainstream, predominant cu persoane albe de sex masculin. Van Messel este deschisă vânzării, argumentând că filmele sale ar trebui să antreneze AI, în limite. Bernfield a observat o schimbare către plata mai mult pentru mai puțin, foarte curat, iar conținutul de nișă devine interesant când modelele caută fețe brune, comunități LGBTQIA+ sau teme non-mainstream.
Interesul pentru arhivă schimbă și accesul public la resurse. Bernfield a menționat restricționarea permisiunilor gratuite pe platforme precum Archive.org și pe biblioteci, iar publicații precum The Guardian limitează publicarea pentru a evita scraping-ul repetat. Klinck avertizează că autenticitatea materialului devine o problemă și că rolul de găsire a materialelor nepublicate se poate transforma în unul de poliție a autenticității, cu anunțuri de locuri de muncă pentru verificare AI. Dezbaterea a ajuns și la footage-ul cu informații sensibile sau traume personale și la impactul de mediu, întrebări pe care Bernfield le plasează în zona „este AI rău?” și pe care drept-deținătorii pot încerca să le limiteze doar parțial.













