Astra Film Festival începe sâmbătă, 17 octombrie, la Sibiu și se desfășoară până pe 25 octombrie. Lansat în 1993, festivalul este una dintre cele mai statornice prezențe din lumea filmului documentar. Ediția actuală vorbește despre nedreptate, războaie și traume, despre inteligența artificială, dar și despre familii, femei, natură, maturizare, schimbări de perspectivă sau de realitate politică. Programul este vast și ambițios, iar echipa publicației Scena9 a propus o listă restrânsă de recomandări, realizată după gusturile și interesele fiecărei membre a echipajului.
Printre titlurile menționate se află „Mărturisirile unui bărbat suedez” (r. Hampus Linder, Suedia, 2026). Filmul urmărește un exercițiu de comunicare cu persoane care împărtășesc valori diferite sau opuse, fără comentarii vitriolante, ironii sau clișee. Linder este un bărbat progresist, tată divorțat care își crește singur copilul și se descrie ca feminist. El se îndreaptă spre o tabără de masculinitate construită pe o filozofie conservatoare, hrănită din creștinism, discursuri ale lui Jordan Peterson și practici ale unor influenceri care anatemizează feminismul. Inițial sceptic și temător, regizorul declanșează, prin întâlnirile cu alți bărbați aflați în căutarea unei redefiniri a propriei masculinități, procese cu efecte neprevăzute. Recenzia semnată de Andra Matzal subliniază deschiderea de care dă dovadă Linder, cu toate rezervele și bias-urile sale, și încercarea de a înțelege chiar și atunci când iese din zona de confort.
„În fiecare zi trece același tren și nu oprește niciodată” (r. Vlad Petri, România, 2026) este prezentat ca un slow cinema filmat în Bistrița-Năsăud. Pelicula se plimbă între două spații din viața oamenilor din Telciu, cu natura mereu vizibilă în fundal. Peisajele cu ceață din deschidere anunță spații liminale, tranzitate ocazional, în care oamenii trec printr-o transformare. Se urmărește o înmormântare tradițională, iar apoi se revine în frizeria satului, unde un bărbat tunde localnicii, vorbește cu ei despre moarte și spune bancuri. Mara Oglakci notează că filmul se concentrează mai degrabă pe viața din jurul morții, pe discuții și întâlniri, pe momente dramatice și de candoare, amintind de liniștea tristă și de momentele sincere din „D’est / From the East” al lui Chantal Akerman.
„Varză, cartofi și alți demoni. După 10 ani” (r. Șerban Georgescu, România, 2025) revine în atenție pentru a explica cum funcționează agricultura din România și cum arată lanțul alimentar în capitalism. Șerban Georgescu crește și vinde cartofi și ceapă în Lungulețu, județul Dâmbovița, încercând să înțeleagă de ce viața fermierilor este grea și de ce nu se asociază. Realizat cu umor, empatie și curiozitate, documentarul invită la înțelegere, nu la judecată. După zece ani, dificultățile pentru fermierii care vor să se asocieze persistă, prețurile rămân mici, iar la acestea se adaugă tot mai des secete și fenomene extreme cauzate de încălzirea globală. Fermierii intervievați vorbesc despre ce s-a schimbat în bine, cum ar fi absorbția mai bună a fondurilor europene, despre ce s-a schimbat în rău, cum ar fi clima, și despre ce a rămas la fel: munca devalorizată. Oana Filip menționează că secvențele despre prezent reprezintă doar o parte a filmului, restul fiind material filmat acum zece ani.
„Urme” (r. Marysia Nikitiuk, Alisa Kovalenko, Ucraina, Polonia, 2026) are ca protagonistă pe Irina Dovhan, supraviețuitoare a violenței sexuale folosite ca armă de război, la fel ca și co-regizoarea Alisa Kovalenko. Irina poate fi recunoscută dintr-o fotografie din 2015 publicată în The New York Times, realizată după răpirea sa din Donbas în 2014, tortură și abuz sexual, urmate de expunerea legată de un stâlp al rușinii înfășurat în steagul Ucrainei. Încercând să dea un sens mai mare brutalității îndurate, Irina a contactat femei cu experiențe similare cu ocupanții ruși, iar în 2019 s-a născut organizația SEMA Ucraina, nume din limba swahili care îndeamnă la vorbire și la ruperea tăcerii. După extinderea invaziei în 2022, Irina are mai multe supraviețuitoare alături, unele dintre ele văzute în film. Ioana Pelehatăi remarcă că într-un an în care Premiul Nobel pentru Pace a fost acordat unei judecătoare care a sprijinit condamnarea violenței sexuale ca armă de război, filmul ar trebui să aibă o greutate și mai mare, femeile purtând un tip aparte de povară a războiului și vorbind adesea despre rușine, supraviețuire și pace.
