În articolul publicat de No Film School, se subliniază că fiecare poveste de groază se bazează pe un dispozitiv de cadră care stabilește cine povestește, când și de ce. Acest element, adesea subestimat, transformă narațiunea într-un angajament față de public, oferind o perspectivă clară asupra subiectului.
Un dispozitiv de cadră poate fi un regizor care povestește din punctul său de vedere, un personaj care ține un jurnal sau un cadru filmat de un observator. Exemplele clasice includ „Interview with the Vampire”, unde un vampir narativ povestește interviului, „The Princess Bride”, în care bunicul citește un carte pe care ea este filmată, și „The Grand Budapest Hotel”, unde o fată dintr-un cimitir citește un manuscris, iar apoi filmul se aliniază cu perspectiva autorului. Aceste structuri oferă un cadru narativ robust și evită ambiguitatea.
Capcana cea mai frecventă în horror este tropeul în care un personaj, la finalul filmului, scrie povestea în timp real, sperând că cineva o va găsi. Această abordare, populară în creepypasta, se dă drept „dacă cineva găsește asta”, dar creează o disonanță: dacă totul este scris cu dialog și punctuație, este greu de crezut că personajul ar avea timp să scrie în condiții de pericol. Roughest Drafts aduce un exemplu: „Dacă ai fi într-un scenariu de film de groază și ai avea ultimele momente pentru a scrie ce s-a întâmplat, fără să știi când ar veni moartea, cât de mult ai exagera povestea?” și subliniază că acest tip de cadru poate părea forțat.
Voiceoverul este cel mai frecvent dispozitiv de cadră în film, iar found footageul este un alt exemplu. „Crimson Peak” începe cu Edith, care, prin voiceover, spune: „Fantomele sunt reale. Acest lucru știu.” În film, vocea devine narațiunea unei cărți scrise de Edith. În ceea ce privește found footageul, filme precum „Blair Witch”, „Cloverfield”, „Paranormal Activity” și „The Visit” presupun că cineva filmează continuu, iar motivul pentru care camera rămâne pornită trebuie să fie logic. Dacă dispozitivul apare în actul trei, publicul îl percepe ca pe o trădare.
Adaptarea unui material online, cum ar fi un creepypasta sau un ARG, implică găsirea unui echivalent cinematografic pentru mecanismul de livrare. „The Backrooms” a fost transformat într-un film în care regizorul a păstrat elemente de found footage, dar a introdus o poveste liniară. În contrast, adaptarea unui fir de tweeturi de Adam Ellis a pierdut emoția originală, deoarece filmul nu a reușit să reproducă senzația de „în timp real”. Astfel, orice producție care dorește să adapteze un material de internet trebuie să analizeze cu atenție ce a făcut acel material unic și să găsească un dispozitiv de cadră care să păstreze acea esență în limba cinematografică.
