Susține
festivaluri5 octombrie 20262 min citire

„Digger”: satira climatică a lui Iñárritu folosește un truc de teatru vechi de 90 de ani

Filmul cu Tom Cruise se dovedește o piesă despre o catastrofă ecologică, iar cheia e „efectul de distanțare” al lui Bertolt Brecht

Foto: No Film School

Noul film scris și regizat de Alejandro G. Iñárritu, „Digger”, a ieșit în cinematografe săptămâna trecută și a fost primit cu aprecieri, cu nedumerire și, pe alocuri, cu spectatori care au părăsit sala înainte de final. Tom Cruise joacă rolul lui Digger Rockwell, un magnat al petrolului care trebuie să oprească o catastrofă ecologică provocată chiar de forajele sale. În distribuție mai apar Riz Ahmed, John Goodman, Sandra Hüller, Michael Stuhlbarg și Jesse Plemons.

În prima jumătate de oră, Digger află că, la una dintre exploatările sale din Groenlanda, o acumulare de metan a provocat o explozie. Un aisberg uriaș s-a desprins și se îndreaptă spre Europa, unde ar declanșa un tsunami care ar ucide mii de oameni. Apoi, în mijlocul unei scene cu președintele, un copac cade, un regizor strigă indicații, iar actorul care îl joacă pe președinte iese la pauză. Totul se dovedește a fi o piesă de teatru: „Fossil Fools”, pusă în scenă într-un viitor apropiat, în care aisbergul chiar a ucis mii de oameni. Cruise îl interpretează, de fapt, pe Curtis Markson, actorul care îl joacă pe Digger, iar personajul lui Jesse Plemons, nepotul lui Digger, este producătorul spectacolului.

Potrivit No Film School, alegerea care a împărțit publicul vine direct din teoria dramaturgului german Bertolt Brecht. Acesta a formulat în anii 1930 „efectul de distanțare” (Verfremdungseffekt): spectatorul trebuie să-și amintească tot timpul că privește o reprezentație, ca să judece ce vede, nu doar să se emoționeze. De aceea, în teatrul lui Brecht, actorii vorbesc direct cu publicul, iar mecanismele scenei rămân la vedere. Criticii au observat legătura: Los Angeles Times a numit filmul „o satiră despre schimbările climatice, un hibrid asumat între Stanley Kubrick și Bertolt Brecht”, iar IndieWire, „un carusel brechtian”.

În „Digger”, mecanismul e expus deliberat: fundalurile sunt ecrane LED, norii și avioanele trec prin decor ținute pe bețe, iar culorile spălăcite ale piesei arată în mod voit artificial. Markson nu vrea să facă din Digger o caricatură, iar disputele lui cu regizorul spectacolului par să anticipeze chiar obiecțiile criticilor.

La final, publicul de la premieră aplaudă moartea lui Digger, apoi este rugat să-și pornească măștile de filtrare a aerului înainte să iasă într-un New York distopic. Filmul arată astfel catharsisul pe care Brecht voia să-l refuze spectatorilor, apoi îl refuză și el, lăsând publicul să se gândească la propria lume, aflată poate în pragul unui dezastru asemănător.

Newsletterul Numa Film News

O selecție săptămânală din ce am publicat: știri de industrie, critică și film românesc. Fără spam, fără reclame, dezabonare dintr-un click.

Îți folosim adresa doar ca să-ți trimitem newsletterul. Poți ieși oricând, din linkul aflat în fiecare mesaj. Detalii în politica de confidențialitate.

Din aceeași rubrică

Vezi tot

Nou pe canalele pe care le urmărim