Potrivit BFI — Sight and Sound, Tom Cruise apare pentru prima dată de multă vreme într-un rol pe măsura vârstei sale. După ce a fost văzut ultima dată în ultimul film din seria Mission: Impossible, „The Final Reckoning” (2025), unde se agăța de un avion, în „Digger”, regizat de Alejandro González Iñárritu, cascadoria care atrage atenția este interpretarea unui bărbat de circa 65 de ani. În spatele unui costum de îngrășare și a unor șuvițe albe neglijente, Cruise este Digger Rockwell, un magnat texan al petrolului îmbătrânit care nu pare să-i pese decât de banii care curg din sondele sale și de pisica sa de companie, neplăcut de mângâiat; alte animale nu beneficiază de aceeași empatie, după cum arată nenumăratele creaturi naturalizate care împodobesc fiecare colț al conacului său. Digger este în cele din urmă forțat să înfrunte consecințele acțiunilor sale când forajele sale rapace în Groenlanda provoacă o catastrofă ecologică care ar putea ucide milioane. După ce a salvat lumea de atâtea ori, Cruise joacă acum unul dintre distrugătorii ei.
Toate acestea se învață într-o primă jumătate de oră haotică, în care personajele și punctele de intrigă sunt aruncate agresiv asupra publicului și totul este amplificat la volum maxim. Un John Goodman splenetic apare ca președintele american bolnav, care își eschivează responsabilitatea pentru dezastru și îl lasă pe Digger să preia conducerea; Sandra Hüller intră să țipe la Digger și apoi iese din nou, petrecând restul filmului derutată într-un rol superfluu; Michael Stuhlbarg strigă mult și vomită. Lucrul mai nuanțat din punct de vedere comic al lui Riz Ahmed, în rolul omului de știință însărcinat să anunțe cataclismul, este binevenit într-un film care este cronic neamuzant pe perioade lungi. Toată lumea pare să-și pună toată energia pentru a face „Digger” hilar, dar se vede doar transpirația și efortul. În fundalul unei scene se zărește un afiș pentru „To Be or Not to Be” (1942) – un film care a găsit o comedie strălucitoare în vremuri sumbre –, dar nu există nimic asemănător cu atingerea lui Lubitsch în regia copleșitoare a lui Iñárritu.
Apoi Iñárritu trage covorul de sub noi. Tot ce am urmărit este o piesă de teatru repetiționată într-un teatru cavernos, cu Cruise jucând acum pe Curtis Markson, un actor care își pune frecvent întrebări regizorului despre tonul bombastic și inexactitatea factuală a piesei. Iñárritu taie înainte și înapoi între această dramă din culise – un afiș pentru „Opening Night” (1977) al lui Cassavetes este de asemenea vizibil – și satira exagerată pe care o prezintă, dar nu este acordat suficient timp acestor scene pentru ca îngrijorările lui Markson despre material să pară altceva decât gaguri ieftin autoreferențiale.
Deși adesea neîndemânatic, nesubtil și neamuzant, „Digger” rămâne compulsiv vizionabil și există mult de admirat în îndrăzneala și meșteșugul său. Designul de producție detaliat și imaginativ semnat Dennis Gassner și Richard Johnson este accentuat strălucit de directorul de imagine Emmanuel Lubezki, care folosește raportul de aspect 1.50:1 al VistaVision pentru a compune o succesiune de imagini neobișnuite și impresionante. Membrii cenușii care reprezintă un consiliu de tip ONU par mai apropiați de un film Roy Andersson decât de un vehicul de star de studio major, și acestui public îi adresează Cruise cea mai spectaculoasă demonstrație. Monologul său, care apără forajele petroliere și denunță ipocrizia societății moderne, este versiunea lui „Digger” a discursului „Greed is good” din „Wall Street” (1987). Cruise îl livrează cu un aplomb de exhibiționist văzut în „Magnolia” (1999) și este incitant să-l vadă lucrând din nou în acest registru. Acesta poate să nu fie una dintre marile sale interpretări, dar reușește să aducă textură și carismă unui rol caricatural, iar faptul că Cruise – care a fost mereu atent apolitic – a ales să realizeze un film despre schimbările climatice care atacă aroganța americană și responsabilitatea corporativă este fascinant în sine.
În actul final, Iñárritu și scenariștii săi Alexander Dinelaris, Nicolás Giacobone, Sabina Berman și Jez Butterworth introduc încă o răsucire majoră. Această dezvoltare schimbă contextul filmului și oferă un sens mai mare de formă și scop multor lucruri de dinainte, dar pune și în discuție întreaga existență a filmului lui Iñárritu. Ce rost are să urmărești o operă de artă care reflectă circumstanțele noastre sumbre, doar pentru a ieși apoi în acel infern, la fel de neputincios ca înainte? „Digger” face chiar referire la expresia formulată pentru prima dată de Neil Postman acum patru decenii: când urmărim filme ca acesta, ne amuzăm doar până la moarte? Dacă acesta este cazul, atunci s-ar dori ca filmul să fie cu mult mai amuzant.
