Digger, cel mai recent lungmetraj semnat de Alejandro González Iñárritu, urmărește un mare magnat al petrolului care incendiază planeta pentru a putea apărea ulterior în postura de salvator. Potrivit Scena9, filmul încearcă să înfățișeze din ambele părți ipocrizia și derivele lumii contemporane, face un du-te-vino între discursuri de semn contrar și sfârșește prin a-și săpa propria groapă.
Povestea începe cu o zi oarecare din viața lui Tom Cruise, prezentat cu burtă și gușă, și se încheie în plin cataclism planetar. Secvența centrală îl arată pe un președinte ramolit jucat de John Goodman și pe alți înalți demnitari americani care privesc de la adăpost, în primetime, distrugerea Europei de către un tsunami provocat de ei înșiși. Refuzul contraplanului, felul în care se prezintă efectiv ceea ce provoacă reacții fizice, lasă la mijloc o strategie de expunere a ireprezentabilului, dar ideile formale sunt gonflate și folosite ca flexări.
Lungmetrajul este o fiertură de referințe, cu modelul blockbusterului reflexiv de tip A24. Este obsedat de actualitate, de la catastrofa ecologică pilotată de o clasă politică ineptă la ipocrizia virtue signalling-ului, însă se simte paradoxal întârziat. Satira este laborioasă, hiper-conștientă de sine și eșuează în déjà vu. În comparație, Digger este descris ca Fjord-ul Americii, o matrioșcă din straturi grosiere care flirtează cu ambiguitatea morală, dar vrea să puncteze și ca produs artistic hip. O scenă ilustrativă este întrunirea de urgență în care un alai de bărbați albi, generali, politruci și CEO-i, se dau în stambă grotesc, imagine apropiată de Dr. Strangelove al lui Kubrick transpus în era slop-ului.
Se știe că Digger este filmul în care Tom Cruise nu arată ca Tom Cruise, cu carne atârnată și accent texan. Este prezentat ca posibil cântec de lebădă al studioului independent Warner Brothers, între timp cumpărat de Paramount, și ca semnal al revenirii actorului la munca serioasă a filmului de autor. Transformarea corpului lui Cruise într-un sit îmbălsămat susține ideea unui comeback al lui Ethan Hunt din Mission: Impossible ca simbol al tot ce este greșit, o idee considerată facilă. Concepția despre cinema a lui Iñárritu cedează întâietatea unui argument de marketing, iar transformarea șocantă a starului nu este originală, fiind precedată de Joaquin Phoenix în Beau Is Afraid și de Nicolas Cage în Dream Scenario, ambele din 2023.
Ca în cazul lui Mungiu, frica cea mai mare a lui Iñárritu este să nu fie prins pe picior greșit la testul ideologic. Filmul pendulează între satira îngroșată și culisele sale, cu actorii ieșind din pielea personajelor și jucând noi personaje de actori. Deconspirând totul ca fals, Digger nu atinge impactul lui Don’t Look Up al lui Adam McKay din 2021. În maniera lui Yorgos Lanthimos, în Bugonia din 2025, cinismul vrea ca adevărul să rămână inaccesibil, iar spectatorul devine parte din mașinăria minciunii. Povestea despre Hollywood-ul care își face autocritica pe buza prăpastiei ar trebui să aibă o dată de expirare.
