Lungmetrajul de debut „Kefi”, semnat de directorul de imagine Saito Kisin, este prezentat ca cea mai neobișnuită intrare a acestei ediții a Festivalului Internațional de Film de la Tokyo, potrivit Variety. Filmul rulează în secțiunea Nippon Cinema Now și amestecă mai multe povești scurte și stiluri diferite pentru a încerca să dea sens sentimentelor legate de relația complicată cu tatăl său decedat. În parcursul său compact, apar aliene, dinozauri, aventuri onirice și umor bizar, departe de semnele convenționale ale doliului.
Inițial, Saito a vrut patru serii de scurtmetraje reunite într-un lungmetraj, fiecare cu o temă proprie: etica, ipocrizia, discriminarea și viața și moartea. Fiind cel mai mic dintre trei frați, regizorul intenționa să lege proiectul de propria familie, mutând povestea pe trei surori în loc de trei frați. În 2024 a primit vestea morții tatălui. Știrea este reflectată în deschiderea filmului: după o secvență în care tatăl absent vorbește despre ele în narare, cele trei surori – Kyo, cea mai mare, Asumi, mijlocașa, și Kino, cea mică – află despre deces. Ca și în cazul tatălui lui Saito, părintele fetelor fusese separat de familie după divorț.
Regizorul spune că, la moartea tatălui, nu a simțit tristețe. Părinții s-au despărțit acum aproximativ zece ani și nu s-au mai văzut tot atâția ani. Filmul își propune să exploreze sentimentele complicate care urmează unei pierderi, inclusiv amorțeala, prin umorul excentric care îl traversează. Saito se descrie ca o persoană optimistă, iar tatăl său era un om foarte amuzant. A crezut că se vor revedea curând, dar vestea a venit brusc. Constatând că nu toată lumea trece prin doliu la pierderea unei persoane dragi, a ales să ilustreze această perspectivă prin cele trei surori, care petrec mare parte din timp separate, reunindu-se abia într-un episod.
Abordarea vizuală este mixtă, cu treceri între culoare vie și monocrom, între cadre realizate cu mâna liberă și cadre mai stabile. Saito nu a atribuit aceste alegeri pe linii tematice, ci a vrut să testeze diferite metode, considerând că e important ca publicul să rămână interesat și atent. El semnează filmul ca regizor, scenarist, director de imagine, șef de iluminat și montaj. Lucrează cu o cameră cu obiectiv reflex unic, iMovie și actori prieteni, modul în care obișnuiește să producă pentru YouTube, spre deosebire de platourile mai mari. Pe seturile mari, spune el, nu toată lumea privește în aceeași direcție și apare un zgomot care îngreunează filmarea, așa că a dorit un film făcut doar cu oameni în care are încredere.
Saito vrea să arate o paletă mai largă decât înțelegerea internațională a filmului japonez, asociat adesea cu anime-ul sau cu producțiile cu apel larg. Consideră că există oameni japonezi mai interesanți, mai amuzanți și mai unici și dorește să îi prezinte lumii prin film. Multiplele roluri asumate, spune el, transmit punctul de vedere mai direct publicului și reprezintă o demonstrație că cinematografia japoneză nu este doar despre clasici precum Ozu sau Kurosawa, ci și despre creatori moderni precum Hamaguchi sau el însuși.
