Potrivit SlashFilm, Michael Bay și David Fincher au o colaborare rară și indirectă din anii ’90, legată de videoclipul single-ului „I'd Do Anything for Love (But I Won't Do That)” al lui Meat Loaf din 1993. Cei doi lucraseră la aceeași companie de producție, Propaganda Films, unde Fincher era deja un nume consacrat pentru videoclipuri, iar Bay, aflat la început, era urmărit de colegi ca o versiune mai tânără a acestuia.
În perioada respectivă Fincher era cunoscut mai ales ca regizor de videoclipuri și tocmai preluase lungmetrajul „Alien 3”. El fusese contactat pentru clipul lui Meat Loaf, iar potrivit cărții „I Want My MTV: The Uncensored Story of the Music Video Revolution” a lui Craig Marks și Rob Tannenbaum, viziunea lui Fincher pentru material era o parafrază gotică a „Frumoasei și Bestiei”, apropiată de ceea ce avea să apară în final.
Versiunea povestită de Meat Loaf este că artistul i-a propus lui Fincher premisa cu „Frumoasa și Bestia”, pe care regizorul a apreciat-o, dar a cerut un tarif de 2,3 milioane de dolari, apoi 1,7 milioane de dolari. Cântărețul spune că nu avea acești bani și că Fincher i-ar fi răspuns să apeleze la Michael Bay, care la vremea aceea era mai ieftin. În această relatare, ideea videoclipului ar fi aparținut cântărețului, Fincher nu a putut face bugetul să funcționeze, iar Bay a primit un proiect preluat pe care l-a transformat într-un hit.
O altă versiune este oferită de producătorul de la Propaganda Films, Joni Sighvatsson. El susține că a fost ideea lui să treacă proiectul de la Fincher la Bay și că aceasta a fost singura colaborare dintre cei doi. Sighvatsson relatează că Fincher era foarte scump, eticheta și regizorul erau într-un impas, așa că a propus să i se încredințeze clipul lui Bay. Fincher i-ar fi dat conceptul lui Bay, bugetul final a fost de 750.000 de dolari, iar rezultatul a fost considerat un videoclip seminal. Regia a fost semnată de Bay, conceptul fiind atribuit lui Fincher.
Videoclipul rămâne unul dintre scurtmetrajele vizuale cele mai rafinate ale anilor ’1990, o încapsulare a sunetului teatral și operatic al lui Meat Loaf. Se recunosc amprentele lui Bay, de la fetișizarea tehnicii și a apusurilor până la modul în care femeile sunt filmate, iar nuanțele gotice și recuzita amintesc de stilul lui Fincher. Cum s-a ajuns exact la această combinație, memoria celor implicați diferă, însă materialul este citat ca exemplu al unei întâlniri neașteptate între două stiluri.













