Potrivit No Film School, autorul a văzut la Academy Museum versiunea „Apocalypse Now: Final Cut” în 4K DCP și a fost prima sa întâlnire cu această tăietură. Vizualizarea l-a determinat să compare diferitele montaje ale filmului lui Francis Ford Coppola și să explice cum editarea schimbă ritmul și tonul narativ.
De-a lungul decadelor, Coppola și montorul Walter Murch au reeditat lungmetrajul în trei versiuni oficiale larg distribuite, la care se adaugă un montaj de asamblare bootleg legendar, circulat între cinefili. În articol, autorul recomandă în primul rând versiunea teatrală din 1979. El o descrie ca fiind cea mai curată și cea mai bună, versiunea care a câștigat Palme d’Or la Cannes și a obținut opt nominalizări la Oscar. În opinia sa, aceasta reprezintă echilibrul între artă și comerț, un film construit pentru experiență, fără momente lente.
Redux este prezentat ca rezultatul revenirii la negativul original de cameră și al restaurării a 49 de minute de material nepublicat. Tăietura transformă pelicula dintr-un thriller strâns și dinamic într-o epopee expansivă care depășește trei ore și încetinește considerabil ritmul. Autorul spune că i-a plăcut experiența, dar critică scena plantației, plasată chiar înainte de climax. El o consideră un non sequitur care golește impactul morții lui Laurence Fishburne și pare divergent de restul narațiunii.
Articolul menționează că versiunea realizată pentru aniversarea de 40 de ani a filmului există alături de „Apocalypse Now: Final Cut”, pe care Coppola o consideră viziunea sa definitivă și de care este cel mai mândru. În discuție apare și observația că unii spectatori văd adăugarea scenei plantației ca pe o notă de autor, o secvență cu o familie care mănâncă, se ceartă și se iubește, evocatoare pentru rădăcinile italiene ale regizorului. Final Cut este descris ca fiind realizat pornind de la o restaurare 4K a negativului original de cameră.
Pe lângă versiunile oficiale, autorul semnalează existența unui montaj de asamblare complet nepublicat, de aproximativ cinci ore, găsit pe YouTube într-o calitate granuloasă. Materialul a circulat între colecționari prin VHS și fișiere digitale de joasă rezoluție și conține imagini pe care autorul nu le-a mai văzut. El îl caracterizează mai degrabă ca un studiu despre efectul montajului decât ca un film în sine.
Textul subliniază obsesia lui Coppola pentru reconfigurare continuă și notează că regizorul nu a aplicat aceeași practică filmelor din „The Godfather”, deși autorul consideră că montajul său al părții a treia este superior.
