Lungmetrajul „24 Hour Party People” al lui Michael Winterbottom revine în cinematografe cu ocazia împlinirii a 24 de ani de la lansare, iar The Guardian publică o reevaluare a filmului. Criticul revine asupra impresiilor inițiale și notează că tonul aproape nonșalant și structura dezordonată rămân trăsături definitorii ale lucrării. Potrivit The Guardian, pelicula rămâne un portret metatextual al scenei muzicale din Manchester.
Filmul îl urmărește pe Tony Wilson, impresarul Factory Records, proprietar de club și jurnalist la Granada TV, interpretat de Steve Coogan. Winterbottom construiește o narațiune despre ascensiunea și prăbușirea imperiului cultural al lui Wilson, de la prezentarea de știri regionale în anii 1970 și de la emisiunea culturală So It Goes, până la rolul de patron post-punk. Cronica îl compară cu „A Cock and Bull Story”, adaptare după Laurence Sterne, și consideră că „24 Hour Party People” este și mai metatextual, prin rupturi ale celui de-al patrulea perete, apariții din lumea reală și o abordare docu-realistă.
În reflecția actuală, recenzentul recunoaște că a fost inițial rezervat în fața interpretării lui Coogan, descrisă ca fiind în stilul personajului Alan Partridge, cu replici rostite ca pentru o cameră. Distribuția include pe Peter Kay în rolul proprietarului de club cu care Wilson începe colaborarea, Lennie James în rolul cofondatorului Factory, Alan Erasmus, Andy Serkis în rolul producătorului Martin Hannett și Shirley Henderson în rolul primei soții a lui Wilson, Lindsay. Sean Harris apare ca Ian Curtis, solistul formației Joy Division, într-o interpretare diferită de cea a lui Sam Riley din „Control”.
Povestea insistă asupra ideii de libertate artistică promovată de Wilson, ilustrată printr-un contract bizar semnat cu sânge, care surprinde ulterior pe executivul londonez Roger Ames, interpretat de Keith Allen, constatând că Wilson nu deține drepturile asupra catalogului Factory Records. Filmul include și o scenă ficționalizată în care Lindsay are o relație cu Howard Devoto, solistul formației Magazine, moment pe care Devoto însuși îl contrazice în cadru. Concertul formației Sex Pistols de la Free Trade Hall din Manchester din 1976, la care Wilson a fost prezent, este prezentat ca punct de cotitură, comparat în film cu apostolii.
Secvența de la înmormântarea lui Curtis este prezentată ca nucleul filmului. Wilson apare lângă sicriul deschis, în timp ce discută cu un jurnalist de muzică interpretat de Simon Pegg și încheie afaceri. Cronica pune întrebarea dacă personajul este un parazit sau un personaj fără emoție vizibilă, cu atât mai mult cu cât filmul sugerează că singurătatea lui Curtis ar fi putut fi accentuată de absența lui Wilson în momentul vizitei finale. Muzica nu este folosită pentru a marca atmosfera, ci rămâne diegetică în fundal, în timp ce narațiunea continuă prin episoade disparate, fără un efect emoțional vizibil asupra lui Wilson, chiar și pe măsură ce imperiul său se prăbușește financiar. Recenzia descrie lucrarea ca pe o piesă absorbantă, unică, de stil și suprafață.
