---
title: "Lou n’a pas dit non, un pas de deux între dans, apartament și telefon"
description: "Potrivit Senses of Cinema, lungmetrajul din 1994 al lui Anne-Marie Miéville construiește trei secvențe lungi în jurul cuplului și al reprezentărilor sale."
canonical: https://news.numafilm.ro/articol/lou-na-pas-dit-non-un-pas-de-deux-intre-dans-apartament-si-telefon
published: 2026-11-09T09:48:56.000Z
updated: 2026-11-09T12:52:47.859Z
category: critica
author: "Redacția Numa Film"
source: "Senses of Cinema"
source_url: https://sensesofcinema.com/2026/cteq/lou-na-pas-dit-non
image: https://news.numafilm.ro/media/2c01b68da9ff5fbec084d5094235ca07.jpg
tags: ["lou n’a pas dit non", "anne-marie miéville", "senses of cinema", "critică film", "cinema francez"]
---

# Lou n’a pas dit non, un pas de deux între dans, apartament și telefon

*Potrivit Senses of Cinema, lungmetrajul din 1994 al lui Anne-Marie Miéville construiește trei secvențe lungi în jurul cuplului și al reprezentărilor sale.*

> Relatare redacțională Numa Film News pe baza materialului publicat de **Senses of Cinema** — „Lou n’a pas dit non”. Pentru textul integral: https://sensesofcinema.com/2026/cteq/lou-na-pas-dit-non

Potrivit Senses of Cinema, „Lou n’a pas dit non” al lui Anne-Marie Miéville, apărut în 1994, este construit ca un pas de deux cinematografic. Într-un lungmetraj de puțin peste o oră și un sfert, regizoarea dezvoltă trei secvențe de zece minute sau mai mult care variază tema cuplului și reverberează în restul filmului.

Prima secvență îi reunește pe cei doi protagoniști după un apel telefonic nesatisfăcător. Pierre, interpretat de Manuel Blanc, este un yuppie tipic al anilor 1980, cu părul lung și costume oversize, promiscuu și narcisic. Este logodit cu Suzanne, jucată de Geneviève Pasquier, care oscilează între o primărie și o biserică pentru nuntă, o aluzie la „Sunrise” al lui F. W. Murnau. Pierre citește la masă din Rainer Maria Rilke. Lou, jucată de Marie Bunel, este o tânără cineastă a cărei fizionomie amintește de Miéville. Cei doi se întâlnesc la o reprezentație de dans contemporan coregrafiat de Jean-Claude Gallotta pentru Groupe Emile Dubois. Pe scenă, doi dansatori materializează sexul, violența, tandrețea, alienarea și disperarea. Reacțiile celor doi spectatori diferă: Lou este fascinată și analitică, Pierre pare să ironizeze, dar trădează anxietate.

Narațiunea urmărește filmul pe care Lou îl pregătește ca adult, iar ultima secvență adună personajele la prima proiecție. Un flashback o arată pe Lou copil învățând o lecție de economie morală de la tatăl său despre cât din banii de buzunar să dea unui vagabond. Personajul poartă numele după Lou Andreas-Salomé, corespondenta și iubita lui Rilke, dar Miéville nu face o transpunere directă; prezența implicită a lui Andreas-Salomé pune în relief dilemele lui Lou în anii 1980, în opoziție cu feminismul celei de-a doua valuri. În filmul din interiorul filmului apare o statuie a unui cuplu îmbrățișat, prezentată ca Venus și Marte, dar care ar putea reprezenta împăratul Hadrian și soția sa Sabina. Statuia este un compozit din fragmente, ceea ce subminează pretenția la unitate eternă și face o trimitere către montajul lui Miéville.

Imediat după concert, Lou și Pierre merg la apartamentul acestuia. Mașina devine un proscenium, parbrizul încadrează conflictul în ploaie, iar în interior se dezvoltă un lung du-te-vino între apropiere și destrămare. Miéville coregrafiază gestul cu atenție, iar secvența amintește de secvențele prelungite din „À bout de souffle” și „Le Mépris” ale lui Jean-Luc Godard, influențe făcute ambigue prin montaj. Regizoarea întreabă dacă asistăm la o singură noapte sau la un compozit de întâlniri, echivalentul cinematografic al imperfectului.

După eșecul relației cu Pierre, Lou are un nou partener, dar pasul cel mai intens rămâne seria de apeluri telefonice primite ca voluntară la o linie SOS. Montajul alternează convorbirile din biroul întunecat cu bărbați din ce în ce mai toxici și cadre documentare din stradă cu bărbați singuri sau marginalizați. Toxicitatea lui Pierre culminează într-o parodie a lui „Vertigo” al lui Alfred Hitchcock, unde încercarea sa de a o urmări pe Lou se termină aproape cu un accident. Filmul conține și gag-ul recurent al unei femei excesiv de vioaie care sună la linia de criză doar ca să întrebe ora. Producția este semnată de Sara Films, Périphéria și Vega Film, producător Ruth Waldburger, regie, scenariu și montaj Anne-Marie Miéville, imagine Jean-Paul Rosa da Costa.

---

Rubrică: [critica](https://news.numafilm.ro/categorie/critica.md) · Pagina web: https://news.numafilm.ro/articol/lou-na-pas-dit-non-un-pas-de-deux-intre-dans-apartament-si-telefon